Când un om apare şi miroase a parfum de îmbrăţişare… e de păstrat

Pentru că ăla e miros de iubire. Ăla e miros de grijă, de mângâiere, de ceva ce eu n-am avut niciodată până în secunda în care l-am întâlnit pe el. Pe omul ăla sincer. Pe omul ăla lângă care gândurile nu mai par labirinte în care orbecăim. Pe omul ăla care ne face să tresărim la fiecare detaliu nesemnificativ pentru ceilalţi, dar semnificativ pentru noi.

Când în faţa noastră ajung doi ochi care privesc în ochii noştri până în adâncul sufletului nostru, înseamnă că gata, singurătatea a luat sfârşit. Pentru că ochii ăia care ştiu să ne găsească sufletul chiar şi dincolo de cel mai mare lacăt încuiat… ştiu să ne şi înţeleagă, să ne susţină, să ne sprijine, să ne ţină de mână, să ne iubească cu totul. Ochii ăia ştiu cum să ne privească şi cum să ne înţeleagă perfect doar privindu-ne. Fără prea multe cuvinte. Fără niciun cuvânt chiar, uneori.

Da… apar, într-o zi, două mâini care ne lasă dâre de linişte pe piele. Alea sunt mâinile care înseamnă tot. Trecut, prezent, viitor, compania noastră în zâmbet, în urlet… în pace, linişte şi… în război. În iubire. Şi în fericire. Sunt mâinile din acelaşi corp cu picioarele alea care ne calcă ba pe bătături, ba sub talpă… iubindu-ne. Sunt mâinile din acelaşi corp cu bătăile alea de inimă aflate în sincron cu ale noastre. Sunt mâinile din acelaşi corp cu sufletul ăla care… ne demonstrează că şi lui îi pasă de călătoria prin viaţă la fel de mult ca şi sufletului nostru.

Într-o zi… apare o voce. Vocea aia care, fără să se audă, ne cheamă în braţele ei. Vocea aia care devine culcuşul nostru. Vocea care devine “rămâi pentru totdeauna” ăla dorit de când am auzit vorbindu-se pentru prima dată despre iubire.

Apare un om întreg. La fel de întreg ca întregul nostru împrăştiat şi nebun. Un om care are, ca şi noi, nazul ăla neînţeles de cineva vreodată până acum… şi care transformă tot imperfectul în perfect. Un om care este “norocul” ăla pe care l-am auzit mereu pomenit la alţii, nu la noi. Un om care completează povestea aia cu… “până la adânci bătrâneţi”.

“Nu credeam că mai are cineva obiceiul ăsta!”… acelaşi trecut, aceleaşi reguli şi nereguli. Aceeaşi încăpăţânare. Aceleaşi gânduri, vise şi idei. Acelaşi curaj. Aceeaşi dorinţă de schimbare şi de trăncăneală… pe aceeaşi limbă. Aceleaşi pofte şi nebunii. Acelaşi cui pe dos în care agăţăm cheile de la intrare.

E legendă. E mitul ăla care spune că iubirea există doar în filme… în sfârşit, dărâmat.

Şi… ce-i cel mai important… de data asta, nu se evaporă. Rămâne pe piele pentru totdeauna. Pe piele şi în suflet.

De data asta… pleacă doar ca să se întoarcă mai târziu. Oboseşte doar ca să se reîncarce. Din noi. Din “noi”. Pentru că acum nu există doar dorinţa aia disperată de a obţine fericirea. Acum există fericirea în sine. Şi, surprinzător, de data asta, aici rămâne.

Dintotdeauna am iubit parfumurile şi-am căutat mereu unul care să fie parfumul ăla al meu, pe care să-l port cu drag, secundă de secundă, fără să mă plictisească în veci. L-am găsit. E omul meu. Parfumul meu de îmbrăţişare. Persistent pe veci.

Lasă un răspuns