Când sufletul pereche întârzie la întâlnire

Sau nu mai apare deloc… Da, știu că sună trist, dar se poate întâmpla și asta. Se poate întâmpla ca, din diverse motive, să nu miște. Să nu miște din loc. Să aleagă ca, în momentele grele, în fața provocărilor, în situațiile de cumpănă… să nu facă nimic sau, mai rău, să clacheze.

Când mai povesteam despre suflete pereche, spuneam că ele, deși se simt mai mereu unul pe celălalt, chiar dacă nici măcar nu se cunosc, se întâlnesc pentru a fi împreună abia atunci când ei și-au îndeplinit toate cele menite pentru ei singuri. Ei bine… întâlnirea asta nu ține doar de una dintre părți, ci de amândouă, ca oricare altă întâlnire, de altfel… Chiar dacă sufletele pereche și-au dat întâlnire, nu-i musai ca ambele să se prezinte la ora și locul stabilit. Poate mai târziu, dacă cel ajuns deja așteaptă… sau… poate deloc, dacă cel ajuns deja pleacă, sătul fiind să aștepte… sau… tot deloc, dacă… oricât de mult ar aștepta cel ajuns deja, cel încă aflat pe drum nu mai ajunge.

Motivele pot fi multe ele… În mare, principala cauză este superficialitatea cu care tratăm viața, implicit pe noi înșine. Nu ne cunoaștem. Nu ne cunoaștem sinele, nu ne cunoaștem scopul, nu ne cunoaștem motivele reale, calea reală, ritmul, trecutul… sufletul. Și, odată ce nu ne cunoaștem propriul suflet, cum i-am putea cunoaște perechea..?

Ne pierdem pe drum. Rătăcim, învârtindu-ne în cercurile clasice ale societății, permițându-i acesteia să ne dicteze valorile, în loc să pornim noi, mai în profunzime, în căutarea lor. Considerăm centrul lumii ceea ce e doar o… boare superficială. Considerăm ca fiind visele noastre niște vise auzite-n zbor, prin viață, la unul și la altul. Ne limităm la prezența oricui în locul partenerului de viață și nu ne limităm doar la atât, nu… mergem mai departe, creându-ne o strânsă dependență de acesta. Legându-ne viața cu totul și cu toate de… cineva. Oricine. La întâmplare sau după niște considerente deloc autentice și susținute.

Nu ne mai dăm și o altă posibilitate. Nu se mai poate mai bine de-atât, mai bun de-atât, mai mult de-atât. Odată ce-am pus mâna, zicem “Mulțumesc, Doamne, că mi-ai dat și mie pe cineva!” și gata.

Și… nu ne dezvoltăm. Rămânem la ce ni s-a dictat că putem fi. Grădi, școală, școli, școlițe… din care ieșim pe posturi oricum departe de pregătirea noastră profesională. Dar e bine așa. Avem un salariu. Și ne implementăm noi singuri în căpșor ideea că… atât putem. Și atât e și bine. Ce trebuie. Nu mai mult. Ce independență? Ce personalitate? Ce talent? Ce capacități unice? La grămadă..! Doar e mai ușor să manipulăm oamenii aflați într-o grămadă, decât pe fiecare în parte…

Ne căutăm siguranța, însă ne lăsăm păcăliți de niște măști care doar o mimează. Spunem că e bine așa și-o spunem cu o maaare încredere, dar de trăit n-o trăim cu aceeași încredere. În sufletul nostru, totu-i șubred… Dar… de fapt, care suflet? Și ce mai contează? Ne-acceptă societatea și-așa? Da? Atunci e bine așa.

Încercăm să facem lucrurile corect, dar vorbim de un ‘corect’ altfel decât cel care ține de evoluție. Ce dacă suntem plini până peste cap de dezechilibre și neajunsuri? Suntem cinstiți, dormim noaptea liniștiți. Oare..? Și cu gândul unde? La ce? La cine? La ceva… la cineva care… poate încă n-are chip, dar care are sigur formă. Una perfect potrivită alături de forma noastră. Și tot degeaba. Pentru că ne trezim dimineața cu ochii tot în neajunsurile noastre, în relația noastră deformată, înconjurați de neclar și stres… și… cu voința aia trasă de păr de a ține și azi în frâu cumva toate astea urâtele.

Fără brațe deschise, fără să oferim și să primim iubire, fără… fericire și împlinire. Ce-s alea?! Niște vise… Da, alea de azi-noapte. Și de acum două nopți. Și mai dintotdeauna. Pe care mulți încă le considerăm doar simple vise. Filme frumoase derulate doar la TV și-n cinematografe. Povești scrise-n cărți. Și-atât.

Suntem blocați. Pentru că… nu ne cunoaștem suficient de bine noi pe noi înșine. Încă ne preocupă exteriorul prea mult și interiorul deloc. Scăparea noastră de cele grele încă e scufundarea în alcool și tutun, în loc să înceapă să mai fie și în propria intuiție, măcar așa…din când în când.

Încă… răspundem agresiv la schimbare. Căutăm să respectăm… piedicile… de frică. În loc să căutăm odată soluțiile prin care să le depășim cu adevărat corect și să ne încurajăm să le și punem în aplicare. Încă punem preț pe… ceață. Încă ne încredem orbește în… ce zic alții. Că e bine, că ne trebuie, că se face… că se cade.

Încă obișnuim să rătăcim. Însă, dacă mai rătăcim mult, riscăm să nu fim fericiți… cu adevărat. Cel puțin… nu în viața asta. E trist, dar se poate și-așa.

Lasă un răspuns