Când relaţiile încep să strângă de gât…

Aşa cum există dependenţe de substanţe, există şi dependenţe de oameni. Sau de locuri. Sau de iluzii. Sau de orice altceva cu care noi, oamenii, avem posibilitatea de a crea o legătură strânsă. Prea strânsă. Uneori obsesivă.

Cea mai des întâlnită este dependenţa creată în cuplu. Ne-am modernizat, ce-i drept, un pic. Nu mai dăm vina pe obişnuinţă acum. Acum găsim scuze ceva mai inteligente. “Relaţia de prietenie de dincolo de iubirea ce-a fost”, “dragostea oricum nu durează mai mult de trei ani”, “da, dar ne respectăm cum nu s-a mai văzut în lume”. Pe naiba… scuze peste scuze. Scuze şi iar scuze. Toate de teama singurătăţii. De teama că nimeni niciodată în veci nu va mai sta cu noi. De parcă noi am fi Scaraoţchi în persoană şi toţi ar fugi de noi mâncând pământul.

Ne responsabilizăm partenerii mai mult decât e cazul. Păi ce, suntem noi slabi?! Lasă că mai punem şi în cârca lor nişte slăbiciune. Ce, sunt ei diferiţi de noi? Lasă că îi dirijăm noi aşa cum avem noi chef încât să nu mai fie ei chiar atât de diferiţi şi de capul lor. Păi ce, numa’ noi să cărăm? Să mai care şi ei cu noi, că prea ne doare cocoaşa. Doar de-aia suntem împreună. Şi la bine şi la rău. Şi apoi ne întrebăm… oare de ce nu merg relaţiile noastre? Oare unde greşim? Oare ce e în neregulă? Şi mai mult ca sigur găsim şi neregulile imediat. Doar că toate-s la ceilalţi, niciodată la noi. Că doar noi le-am făcut pe toate cum trebuie. Ca la carte. Se ia lesa, se aruncă de gâtul partenerului, se dă de două, trei ori pe după mână şi se ţine strâns, strâns ca nu cumva să mai scape vreodată. În vecii vecilor. Ei, şi să ferească sfântu’ de-o secundă de neatenţie din partea noastră… că scapă, săracii, şi fuuug mâncând pământul. Şi noi… ehe… noi atunci picăm. Clacăm. Plângem. Jelim. Că suntem blestemaţi, că nu mai există oameni care să ne merite, că noi am oferit tot şi-am făcut tot să fie bine şi le-am dat şi aia şi aia şi tot ce au vrut şi, cu toate astea, ei tot au plecat. Nenorociţii… Pleacă ai naibii. Şi duşi rămân.

Păi pleacă. Pentru că oamenii nu suportă strânsorile. Oamenii sunt făcuţi să fie liberi. Chiar şi într-o relaţie în doi. Şi într-o familie. Şi într-o simplă prietenie. În orice comuniune de fapt. Oamenii au nevoie de libertate. De ei cu ei. De timpul lor. De viaţa lor. De pasiunile lor. De gândurile lor. De visele lor. De mâncărurile lor. De ieşirile lor cu prietenii. De a crede şi de a urma ceea ce au ei chef. Oamenii au nevoie să simtă cu propriul lor suflet. Nu cu al nostru. Noi toţi avem nevoie de a fi şi noi cu noi înşine din când în când, nu doar bot în bot cu partenerii noştri.

Victimizarea asta şi “dacă nu stai 25 de ore din 24 cu mine înseamnă că nu mă iubeşti” este de fapt o adâncă bubă în noi. E o rană veche netratată… care, dacă rămâne astfel, ne desparte toată viaţa de oricine ar îndrăzni să încerce o relaţie cu noi. Sau nu chiar… Poate totuşi ne-ar aduce, mai devreme sau mai târziu, într-o relaţie chiar cu oglinda noastră. Cu un om la fel de dependent ca şi noi, cu un om la fel de rănit ca şi noi. Ca să ne vedem în celălalt, dacă în noi nu suntem în stare. Să simţim şi noi la rândul nostru cum e să fim sufocaţi. Cum e să nu ni se permită să facem ce simţim noi şi să ni se impună să facem ce simte partenerul. Întotdeauna. Să fim ca o umbră. Să fim un mâner de care partenerul se sprijină mereu. Să n-avem un cuvânt de zis cu propria noastră gură. Să avem tot la comun. Chiar şi aerul pe care-l respirăm. Să nu cumva să îndrăznim să ieşim din “noi” şi să fim pentru o seară doar “eu”. Să vedem… cum e să purtăm o lesă de-aia cu zimţii bine înfipţi în gât. Să vedem cum e să trăim cu… noi, ăia bolnavi. Ăia dependenţi. Încuiaţi în propriile noastre răni.

Stima noastră cea de toate zilele este la pământ în astfel de cazuri. Frica e stăpână peste tot ceea ce însemnăm. Deşi, dacă am gândi puţin totul la rece… ce, Doamne, iartă-mă, ni s-ar putea întâmpla dacă am sta o perioadă singuri? Dacă ne-am lua nişte timp doar pentru noi pentru a ne găsi? Pentru a ne vindeca şi pentru a ne bucura de dobândirea libertăţii sufletelor noastre?

Necunoscutul nu înseamnă neapărat pericol. Necunoscutul nu înseamnă neapărat suferinţă. Ba din contră. Necunoscutul are mari şanse să ne scoată din cotidian. Dintr-un cotidian oricum bolnăvicios şi trist. Ştiu că e o vorbă din popor care zice “să nu dai cioara din mână pe vrabia de pe gard!”. Dar eu nu-s de acord cu ea. Adică de ce aş prefera să trăiesc într-un mediu cel mult neutru, asta aşa, ca să nu zic despre el că e neplăcut, dureros, dăunător… când pot alege să plec în căutarea unui mediu nu doar neutru, ba chiar plăcut, liber, plin de iubire şi împlinitor?

Lumea e plină de o infinitate de posibilităţi. De ce am alege să stăm într-una seacă? De ce am alege să chinuim două suflete doar de dragul… maaaarelui respect despre care afirmăm noi că ni-l purtăm? De ce am alege să ne complacem în ceva ce… reprezintă o pură obişnuinţă, în loc să ne căutăm jumătatea? Bunăstarea? Familia sufletului nostru?

Necunoscutul nu doare. Necunoscutul învaţă, iar… într-o bună zi… el ajunge chiar să iubească. Totul depinde de noi şi de cum ne dorim să trăim de-acum şi până la sfârşitul zilelor noastre.

2 Comments

Lasă un răspuns