Când nu e ce vrem ne mai rămâne victimizarea

Atunci când vedem că nu mai avem cale de scăpare dintr-o situaţie tensionată fie arătăm imediat cu degetul spre alţii, fie ne văităm. Că “stai să vezi…”, c-o fi, c-o păţi.

Această poziţie de victimă, după părerea mea, nu face nimic altceva decât să denote slăbiciune. Şi o mare lipsă a responsabilităţii. Pentru că, nu-i aşa, victimizându-ne pasăm responsabilitatea afară din aria noastră. Buba nu mai e la noi în grădină. Ceea ce nu realizăm noi este că ne blocăm astfel într-un spaţiu unde nu ne mai putem mişca nicicum. Ne lăsăm înghiţiţi de un vid negativ care nu permite sub nicio formă o ameliorare a situaţiei-problemă. Atitudinea asta ne împiedică să mai avem control asupra gândurilor şi emoţiilor noastre. Ne împiedică să schimbăm lucruri în mai bine de atât. Ne împiedică să mai căutăm şi să cunoaştem soluţii reale la problemele întâmpinate. Ne împiedică practic să evoluăm.

Să gândim acum invers puţin. De câte ori ni s-a întâmplat să fim într-o situaţie în care noi aveam toate argumentele necesare învinovăţirii cuiva de ceva anume, iar persoana respectivă a adoptat poziţia “victima” şi ne-a sucit pe dos cu aceeaşi uşurinţă cu care întoarcem o şosetă, doar pentru că ne-am lăsat manipulaţi de emoţiile care ne-au fost provocate? De câte ori n-am zis oare noi în astfel de situaţii “Ei, laaaasă, mă, că n-o fi un capăt de ţară… doar de data asta.”. Ba e. E, pentru că astfel lumea se obişnuieşte să nu fie responsabilă. Lumea se obişnuieşte să paseze vina de unde trebuie unde nu trebuie, astfel urma ei pierzându-se. Nici nu mai ştim care, cum şi de ce a greşit. Iar problemele nu dispar deloc astfel. Problemele rămân. Şi cauzează la rândul lor alte probleme. Oamenii iresponsabili cresc la rândul lor alţi oameni iresponsabili. Cresc alte “victime”. Care arată cu degetul spre vecinul. Spre instituţii. Spre şefi. Spre stat. Spre necunoscuţi. Spre alţii. Niciodată spre ei. Pentru că ei au făcut, dar n-au apreciat alţii. Pentru că ei au dat tot, dar n-au fost alţii pe fază. Pentru că ei sunt nişte exemple de urmat, dar fix acum, acum au altceva mai important de făcut.

E o trecere fină de la o treaptă la alta a evoluţiei noastre. Am zice uneori că nici n-o simţim. Pentru că ia timp. Şi mai ales pentru că ea există doar atunci când în tot timpul ăsta există ceva de asimilat. Ceva din cărţi, ceva din lume, ceva de oriunde ar fi. Important e să fie. Însă atâta vreme cât oamenii se bazează numai pe frunze tăiate la câini şi deloc pe a deschide o carte, altceva decât monden şi SF-uri, victimizarea va continua să îi domine ca o stare permanentă. Pentru că nu au altceva la îndemână. Sau au, dar nu vor să folosească. Nu cum ar trebui. Au curiozitatea, spre exemplu. Care, folosită cum trebuie, destupă creiere, luminează minţi şi cărări de urmat. Însă pe ce aleg oamenii să îşi canalizeze curiozitatea? Pe ce-i uşor. Pe ce-i senzaţional. Pe ce se poartă. Pe ce mai au şefii de ascuns. Pe care mai înşeală, cu cine şi de ce. Pe prostii. Deloc pe ceva util. Deloc pe soluţii reale pentru problemele lor. Deloc pe un posibil viitor mai bun.

Ne rezumăm la simplu. La pătrăţelele noastre. La dramele noastre. Şi la poziţiile noastre de victime. Că aşa au făcut şi alţii. Şi n-au murit din asta. Da, corect, dar nici n-au trăit. Şi nici n-au ieşit din tiparul născut-crescut-şcolit-muncit-murit… din tată în fiu şi din mamă în fiică. Din neam în neam.

Şi încotro? Care-i scopul? Şi care-i motivul pentru care nu îndrăznim să păşim puţin dincolo de linia trasată acum multe veacuri? Au apus demult cei care-au trasat-o. Noi de ce continuăm să stăm în spatele ei? Că ne face cine ce? Cine mai are putere în ziua de astăzi să ne interzică accesul la citit? Cine mai are putere astăzi să ne interzică accesul la informaţii? Cine? Nimeni. Doar e democraţie, nu?

Păi şi dacă e democraţie… noi de ce suntem în continuare victime? De ce pasăm responsabilitatea? Şi cui o pasăm? Cine ar putea veni acum în locul nostru la noi acasă să ne rezolve problemele legate de căsnicie? Cine ar putea acum veni la noi la serviciu să lucreze cu sârguinţă în locul nostru? Cine ar putea să ne citească o pagină, două pe seară dintr-o carte înainte de culcare, ca să ne mai deştepte şi pe noi puţin? Cine să ne crească copiii? Cine să ne sprijine părinţii? Cine altcineva în afară de noi… noi ăştia care, deşi avem totul la îndemână… încă mai îndrăznim să pozăm în poziţii de victime?

Lasă un răspuns