Când eram mică voiam să mă fac mare

Şi iacătă-mă-s. Cred că de când mă ştiu mi-am simţit sufletul… bătrân. Frumos şi bătrân. Poate nu în toate momentele vieţii mele am fost demnă de el, dar personalitatea, bat-o vina, mi-a mai jucat feste uneori. Personalitatea asta de om mare. Când eram mică… păi când eram mică, eram înţeleaptă. Înţeleaptă ca o bătrânică. Ca toţi copiii de altfel. Şi îmi doream să scap odată de regulile casei şi-ale oamenilor mari, ca să pot fi eu însămi un om mare şi să am eu putere deplină asupra mea. Să fac eu curat prin mocirlă cu propriile mele mânuţe. Şi… iacătă-mă-s. Am mers pe nşpe variante şi cărărui, până mi-am găsit înţelepciunea rătăcită de copil. Umbla de nebună. Nu. De fapt, eu umblam de nebună. Şi ea se întreba cam cât îmi mai ia până ajung.

M-am născut cu o energie fabuloasă de războinică, dar şi cu o intuiţie de n-am cuvinte. Talent şi creativitate din plin, deşi la şcoală am fost mai mereu sub ăia de ‘10 cu felicitări’. Am fost o rebelă care a fiert sub presiunea părinţilor şi a timpurilor. Exact ca o oală sub presiune. Dacă n-ai fi ridicat capacul la timp şi cum trebuie, aş fi bubuit şi te-aş fi ars sau ţi-aş fi tras un capac peste ochi. Am respectat doar disciplina motivată. Da, da! Păi mie, măi nene, când îmi ziceai “Trebuie să faci aia!”, dacă voiai să te aud măcar, aveai nevoie şi de un şirag nesfârşit de argumente pentru ceea ce îmi cereai. Astăzi termenul ‘trebuie’ mă cam zgârie pe urechiuşă. Mai ales când îl folosesc eu. ‘Trebuie’ ăsta nu există. Există doar sensuri şi non-sensuri.

Bătrână de mică. Neputinţă, tristeţe, disperare. Toate cauzate de constrângeri, de ‘trebuie’ şi ‘nu trebuie’ şi de barierele ridicate de personalităţile din oameni. Pe care m-am ambiţionat cu timpul să le frâng chiar cu propriile-mi frici… cu propria-mi credinţă. M-au fascinat mereu atât psihicul, cât şi spiritulul din noi, chiar dacă tocmai ele mi-au provocat o frică de întuneric teribilă, care m-a ros vreme de ani buni. Tot ele m-au împins către mine, asta mare de-acum. O dementă cu atâta lumină descoperită în suflet, că şi cel mai întunecat întuneric e rai.

Sensibilă? Şi la aerul pe care îl respir. La fiecare sfârşit de toamnă zic “Miroase a iarnă!” cu lacrimi în ochi. La fiecare apus de soare pe care îl observ amuţesc şi, chiar şi în cea mai intensă şi zgomotoasă discuţie pe care aş putea-o avea în momentul ăla, se aşterne liniştea înăuntrul meu. Se taie sunet de fundal, se taie respiraţie, tot.

Obişnuiesc să mă văd în ochii oricărui copil şi să îi desenez cu mintea schiţa celui mai frumos şi bogat drum în viaţă. Dau cu drag câte un bobârnac fiecărui pui de cerşetor care îmi zice ‘tanti’ şi îmi iau la schimb câte-o privire atât de uimită şi un zâmbet atât de sincer… Vezi tu, toate astea şi nu numai… îmi fac zilele pline şi frumoase. Astea împlinesc suflete cu-adevărat.

Despre intuiţie, senzaţii resimţite în golurile din stomac şi altele… n-am înţeles de mică. Le-am conştientizat şi nu prea. Am făcut bine sau pe dos. Totul din greşeală. Le-am lăsat umbrite de prea multe ‘n-ai voie să…’. Prea multe…! De-aici probabil am dobândit şi nemulţumirile acute pe care le am când vine vorba de autorităţi şi sisteme… de orice natură, care n-au la baza integritatea sau care-s inutile şi ineficiente. Mai mereu simt că scopul meu aici include desfiinţarea lor. Ah, abia aştept ziua aia!

… esenţial e că, după nenumărate încercări de a înţelege lumea din jurul meu, am reuşit. M-am lovit de mi-am zgâlţâit creierul şi mi-am făcut sufletul ţăndări, împrăştiind câte-o bucată pe unde-am vrut şi pe unde n-am vrut, dar… am reuşit. Iar bucăţile le-am strâns întotdeauna înapoi în mine. Şi pe măsură ce-am făcut asta încă o dată şi încă o dată şi iar am căzut şi am fost iar sus, m-am făcut şi mai mare şi mai puternică şi mai luminoasă. Şi mai războinică.

M-am făcut om mare în sfârşit. De mică am visat asta.

Lasă un răspuns