Când egoul e mare şi needucat, fericirea e puţină

Înspre deloc. Fericirea n-are, în cazul ăsta, loc de ego. N-are loc de reguli, de temeri, de concepţii greşite. N-are loc de degete înfipte în ochi, de arătătoare peste palme, de ghionturi şi bârfe. Fericirea şi egoul sunt, în cazul ăsta, ca apa şi uleiul. Chiar dacă sunt puse împreună într-o sticlă, nu se amestecă nicicum.

Aud adesea întrebarea “Eu oare sunt pe calea aia bună a mea?”. Întreb atunci şi eu “Fericire e?”… Şi nu mai aud o vorbă. Fie îl citesc pe “Nu” direct în ochi, fie în bufnitul în râs.

Aş fi tentată acum să zic că suntem buni la teorie, dar la practică nu, vechea vorbă din popor. Dar nu zic. Pentru că nu mai cred nici măcar asta. Citesc zilnic articole scrise de diverşi pe internet, aud discuţii pe stradă, în familie, între prieteni… şi îmi dau seama că… libertatea ne-a cam stricat un pic. Am folosit-o cum nu trebuia. Nu mai ştim nici măcar teorie acum. Specialiştii recomandă oamenilor retragerea în fugă în loc de înfruntare şi rezolvare, psihologii îşi povestesc vieţile în faţa pacienţilor şi nu invers, consilierii instigă la ură şi vrajbă, nu la pace şi armonie, familia recomandă băltirea în suferinţă… “de dragul copiilor” sau de dragul mai ştiu eu cui… prietenii sfătuiesc, cuprinşi fiind de invidie, taman invers de cum ar trebui. Adică fericire o laie.

Toţi vrem să trăim bine, să lucrăm ceva ce ne place, să ne-o tragă cineva care să ne şi iubească, să fim fericiţi până la adânci bătrâneţi, dar prea puţini mai ştim cum naibii să facem asta. Pentru că, în loc să ne fie viaţa plină de lucruri, sentimente şi emoţii frumoase, e plină de… gol. De o nevoie soră cu obsesia de a ne afirma, de a răzbi, de a călca mulţimea în picioare ca s-ajungem noi deasupra ei. Să fim noi primii, ăia cei mai cei. Halal fericire. Trăiască egoul!

De-am face şi diferenţa între fericire şi ego… ce bine-ar fi. Seamănă enorm şi totuşi nu-s din acelaşi loc. Îndeamnă la dorinţe, dar fiecare are modul propriu de a acţiona… sau de a nu acţiona. Consumă aer, efort, timp, oameni şi altele… dar fiecare lasă urme total diferite. Pentru că egoul consumă aerul degeaba, efortul până la epuizare, o epuizare fără succes… timp până la regret, oameni până la suferinţă şi altele fără folos. În schimb, fericirea le face pe toate pe dos. Fericirea consumă şi ea aceleaşi treburi, dar le consumă pe toate productiv. Fericirea consumă aer ca să ne dea apoi altul la schimb, altul mai călduţ şi mai curat, consumă efort ca să ne pună apoi în braţe bucurii, consumă timp ca să n-avem de ce să ni-l dorim înapoi, consumă oameni ca să-i înflorească asemenea unor flori. Fericirea consumă viaţă ca să dea viaţă. Egoul needucat ne face însă să credem că născut-crescut-şcolit-căsătorit-“sclăvit”-murit e viaţa noastră. Calea noastră. Dar vin eu acum şi întreb… care e scopul? Ce scop au aceste activităţi în lanţ? Ce rezultă din ele? Ce rămâne în urma lor? O mână de oameni care moştenesc aceleaşi obiceiuri şi… ? Şi scopul… scopul care e totuşi?

Egoul needucat e ud la fund de frică, de fapt. Că el nu e făcut să aibă, nu e făcut să facă, nu e făcut să fie mai mult decât o încadrare într-un chenar demodat. Egoul, din frică şi precauţie excesivă, ne apără identitatea, însă o face îngrozit fiind de ce s-ar putea întâmpla. Şi tot egoul e cel care ne taie elanul. Lasă… mai bine să nu facem, decât să facem şi cine ştie ce să provocăm. Dar nu ne întrebăm cam ce oare am putea noi provoca? Vreo calamitate? Sfârşitul lumii? Evaporarea pământului? Ce?!

Egoul nu ştie că unui drum nu-i aflăm capătul altfel decât prin a păşi până acolo. “Păşi” am zis, da? Adică pas cu pas. Adică acum nu cunoaştem ce găsim peste cinci paşi. Cunoaştem cel mult ce găsim la următorul pas. Adică… nu trebuie să ne sperie faptul că, odată ce plecăm pe un drum, cu o idee, o dorinţă, un vis, un plan… nu cunoaştem toate detaliile, toate posibilităţile, toate piedicile. Nu trebuie să ne sperie că nu avem garanţia succesului. Pentru că viaţa nu e despre succes, viaţa e despre încercări şi învăţăminte. Altfel, cum ar fi dacă toţi am avea succes la paişpe ani? Ce-ar fi succesul la paişpe ani? Cum ar arăta? Şi ce-ar urma după el? Sau cum ar fi s-avem succes încă din faşă, întreb mai bine? Ce-ar fi mai şmecher pe lume decât un renumit bebeluş afacerist… ? Ce imagine, nu? Şi cum ar arăta viaţa lui de după succes? Fără nicio treaptă, fără niciun hop, fără încercări şi lecţii?

Ne temem de viitor ca de ăla mare şi negru, fără să ştim însă că ăla mare şi negru nu există altundeva decât în cărţi. Poveşti. Manipulări. Constrângeri şi asigurări că lumea întreagă e ţinută sub control. Sub controlul doritorilor de putere. Să ne întrebăm acum la nivel personal… cine e doritor de putere şi control în viaţa noastră? Cine se tot bagă aiurea? Familia prea temătoare, prietenii prea invidioşi, şefii prea dependenţi de noi, noi înşine panicaţi de a greşi ca de moarte?

Egoul ăsta e un măgăruş neruşinat care-şi doreşte să fie el ăla care decide tot, cu orice preţ. Şi ne cam duce la disperare şi epuizare, pentru că are el propriul lui joc, cu propriile lui reguli, care ne ţin în şah. Egoul educat însă… trece cuminte în banca lui, pune mâinile pe genunchi şi se bagă doar atunci când e întrebat, ridicând înainte de a vorbi şi două degete. Iar calea… calea apare într-o formă definită în faţa noastră odată cu descoperirea de sine.

Odată înţelese toate lucrurile astea, înţelegem şi că rolul nostru în lume nu e de a ne strofoca să funcţionăm şi noi odată cu lumea, până o veni ziua să murim, ci e de a crea, de a fi autentici, de a participa cu ceva al nostru, parte din suflet, la întreaga existenţă.

Lasă un răspuns