Când e vreme de îngheţ, degeaba suflu-n flori ca să-nflorească

Obişnuiam să mă duc ca bolânda cu capul înainte în toate. Şi nu mă lăsam până nu obţineam ceva, rău sau bun. Păi ce, suportam eu piedicile, lipsa răspunsurilor?! Nu. Şi-am greşit. De fiecare dată. Dar niciun copil nu devine înţelept ascultându-şi părinţii, ci încălcând regulile, luând-o pe cocoaşă şi, în final, înţelegând consecinţele fiecărei tâmpenii impulsiv alese. Corect?

Înainte să fiu eu terapeuta vieţii, am zis să dau întâi o tură prin iad, “Care-i treaba pe-aici, băieţi?”. M-am încăpăţânat să neg tot, ca să o iau de la zero şi să încep să confirm, pe rând, câte ceva. N-am ştiut vedea lumina până n-am zăcut suficient în întuneric, târâtă de dureri şi întâmplări care-au tăiat în carne vie. În viaţa mea, eu însămi am dat startul la revoltă, la transformări şi la credinţă. Iar numai în momentul ştiut de el ca fiind cel potrivit, Dumnezeu mi-a întins mâna şi mi-a zis “Gata, hopa sus, ţi-a ajuns. Acum hai să trecem la treabă.”.

Îmi şed pe canapea tot mai des oameni revoltaţi împotriva a ceea ce este corect şi moral, împotriva a ceea ce este standardizat şi acceptat ca fiind corect şi moral, mai bine zis. Îi iubesc pe oamenii ăştia. Pe fiecare în parte la fel de mult. Sunt mândră de Dumnezeu şi îi mulţumesc în fiecare zi că oamenii ăştia există. Că mi-a dat propriul meu iad, ca mai apoi să mă aducă cu faţa şi sufletul spre el şi spre aceşti oameni. Că mi-a dat umbra aia urâtă care acum mă inspiră la creaţie. Că mi-a dat ispita care m-a adus înspre lucruri şi fapte magice, de neuitat. Că m-a învăţat să integrez fiecare zonă a conştiinţei mele, nu să resping ce-i “rău” şi să păstrez ce-i “bun”.

Obişnuiam să sap şi să mă învârt atât de mult în jurul întrebărilor, încât ameţeam şi cădeam. Mereu. Săpam şi mă adânceam în probleme, până când mă îndepărtam de tot de adevăr. Vânam răspunsuri şi căutam mereu şabloanele propriei mele vieţi. Mă duceam doar unde mi-era cunoscut, chiar dacă mi-era şi dureros. Mi-am căutat propria durerea şi am poftit-o în suflet… de fiecare dată cu aceeaşi inimă proastă şi neputincioasă. “Hei! Ia uite că te-am găsit iar! Bine ai revenit!”. Şi-odată ce-o găseam, credeam că am răspunsul. Răspunsul ăla care-mi valida durerea, lupta, dreptatea pe care voiam să o am. Senzaţionalul din războiul sufletului meu. Mă simţeam pierdută… nicidecum eliberată şi învingătoare… şi totuşi insistam să mă adâncesc acolo. Croşetam gânduri şi mă plimbam de la o judecată la alta. Toate doar pentru că mi-era frică de necunoscut şi nou.

M-am lăsat atât de mult distrasă de la prezent, de la starea mea naturală şi liberă, de la adevăr şi relaxare, încât am uitat cine sunt şi de ce sunt. M-am pus împotriva curentului şi-am făcut tot posibilul să înaintez aşa. Până când am obosit şi am zis “Eu iau aici un loc şi mă odihnesc puţin.”.

N-a durat mult până când curentul a început să mă poarte el singurel. Încotro ştia el. Eram ca un căpitan de vas, pierdut în furtuna mărilor, obosit să se zbată cu valurile, resemnat că va muri. Dar n-am murit. Din contră. Am început s-aud valurile lovind stânci.
– Ţăăăărm! Am ajuns la ţăăăărm!!

Am avut răbdare. Am lăsat cârma în mâinile celui care le ştia pe toate mai bine decât mine. Doar mi-am dorit în sufletul meu să pup pământul şi să simt miros de iarbă şi am zis “Împlineşte-mi dorinţele… după voia ta!”. Am luat un loc… şi-am aşteptat. Am păşit pe pământ, de parcă era pentru prima dată. M-am văzut în oglinda apei şi am zâmbit, conştientă fiind de tot. De unde-am greşit, de unde-am ajuns, de cine sunt.

Mi-am dorit ceva şi am primit. Iar când n-am primit acel ceva, fie am primit ceva mai bun, fie am mulţumit mai apoi cerului că n-am primit deloc. Am învăţat că viaţa are căile ei, nu pe-ale mele… şi că Dumnezeu nu poate fi grăbit.

6 Comments

  1. Si cum faci cu rabdarea pentru celalalt ? Ce faci cand celalalt nu stie ce vrea ? Cand are nevoie sa se gandeasca? Ii acorzi rabdare, pentru ca simti ca poate fi ceva intre voi, sau faci ce-ti spune mintea, anume ca de fapt, ea nu vrea nimic, dar nu poate sa o spuna clar, direct si raspicat? 🙂

    Buna! Articolele tale in marea majoritate a cazurilor, s-au lasat cu aprins de beculete 🙂 Felicitari !

    • C.

      Răbdarea trebuie să fie către orice şi oricine, către noi înşine şi către împrejurimi! Iar lângă răbdare aş adăuga liberul arbitru, fără de care nu ar trebui să se acţioneze în viaţă în nicio direcţie. Cel puţin una dintre credinţele mele asta mă face să zic. Cât despre beculeţe… la mai multe îmi doresc! Mă bucură şi mă încurajează şi mai tare să înaintez! Mulţumesc!

    • C.

      Răbdarea nu este o acţiune din punctul meu de vedere, ci o însuşire. Iar lipsa ei are nişte surse mai profunde. Aş îndrăzni să sugerez articolul “Întâlneşte-te cu mine ca să te cunoşti!”. Cred că acolo am cuprins mai mult decât aş reuşi să cuprind în acest comentariu.

Lasă un răspuns