Când “Dumnezeu” ne-aleargă şi fugim

Trăim într-o lume “cu frică de om”. Nu, nu sunt de acord nici “cu frica de Dumnezeu”, pentru că nu consider că relaţia dintre noi şi Dumnezeu se bazează pe frică, dar luând această alipire de cuvinte ca şi obiect de comparaţie, lumea în care trăim s-a transformat, nu îmi dau seama exact când, din a trăi “cu frică de Dumnezeu” în a trăi “cu frică de om”. Da, cu frică de a zice “Dumnezeu” în faţa omului. Pentru că dacă ieşi în stradă şi zici “Dumnezeu” încep atacurile. Care cu vorbe, care cu ironii, care cu ignoranţă sau, mai rău… cu agresivitate.

Societatea noastră ne vrea slabi. Slabi din punct de vedere psihic, dar mai ales slabi din punct de vedere spiritual. Între ceea ce am putea deveni şi ceea ce alegem să devenim este o diferenţă mare… cam cât de mare e şi distanţa de la pământ la cer. Ratarea noastră e cheia societăţii. Prin ratarea vieţilor noastre, societatea, slabă aşa cum e, pentru că o societate care ne vrea slabi nu poate fi altfel decât slabă, nu face nimic altceva decât să supravieţuiască. Să supravieţuiască şi să ne pună pe noi pe repetare. Repetarea vieţii. Ratare repetată. În gol.

Şi totuşi nu societatea este vinovată. Noi suntem. Noi, noi şi iar noi. Noi, pentru că permitem, noi pentru că acceptăm, noi pentru că înghiţim, noi pentru că în viaţa de zi cu zi am învăţat să mergem pe burtă, orbi, frustraţi, tăcuţi, lipsiţi de orice esenţă spirituală. Noi, pentru că am uitat cum am ajuns pe lume şi cine este Dumnezeu. Noi, pentru că am uitat cine suntem. Noi, pentru că ne e lene să deschidem o carte în loc să ne îndobitocim cu televizorul, aşa cum societatea doreşte să ne slăbească. Noi, pentru că preferăm un suculeţ cu alţii pierduţi ca noi, în loc să dăm împreună o fugă în liniştea naturii, în mijlocul lui Dumnezeu, acolo unde găsim adevăratele răspunsuri ale întrebărilor noastre despre noi şi despre ce se întâmplă. Noi, pentru că ne conduce indiferenţa asta nesimţită care ne ţine gura închisă, în loc să avem curaj să zicem două vorbe despre părerile noastre în faţa altora.

Noi, da. Nu societatea, nu alţii, nu restul, nu ăia “de sus” pe care-i facem zilnic cu ou şi cu oţet că-s aşa şi pe dincolo, nu. Noi. Pe noi ar trebui să ne facem zilnic cu ou şi cu oţet, nu pe ăia.

Eu am ales. Eu am ales să împart vorbe despre normalitate, bun simţ, armonie, spirit, iubire, familie, despre tot ce am mai frumos în mine. Şi mai caut. Mai aflu. Mai cercetez. Mai citesc, mai întreb în jur, în cărţi, în cer… şi mă mai scormonesc şi pe mine înăuntru, să văd ce mai găsesc şi ce mai pot pune în cuvinte ca să spun tuturor şi în mâini ca să fac pentru toţi.

Da. Eu am ales de partea cui sunt. L-am ales pe Dumnezeu şi o şi zic. Pentru că şi el m-a ales pe mine să exist şi să fiu acum aici. L-am ales pe Dumnezeu, pentru că şi el m-a ales pe mine să-mi arate cum să fiu sănătoasă, fizic şi psihic. Pentru că mi-a arătat lumea şi pe faţă şi pe dos şi m-a învăţat tot ce m-a învăţat. Pentru că mi-a sădit putere în inimă şi mi-a descâlcit gândurile cât să le înţeleg şi să fac ce trebuie cu ele. Pentru că e singurul care îmi este alături şi care mi-a fost şi îmi va fi întotdeauna. Pentru că, deşi am momente când eu nu îl văd, el mă vede mereu. Pentru că el mi-a dat instrucţiunile despre cum să fiu… om. Pentru că am încredere, pentru că am speranţă şi pentru că ŞTIU că toate lucrurile neplăcute mi se întâmplă doar ca eu să învăţ din ele şi ca ele mai apoi să întindă covorul roşu celor plăcute.

Preţuiesc libertatea pe care încă o avem mai mult ca orice. Aş zice aşadar să profităm cu toţii de ea, să deschidem sufletele să simţim şi gurile să vorbim. Schimbarea are loc oricum. Să n-o lăsăm în voia slăbiciunii!

2 Comments

Lasă un răspuns