Când dă de realitate… dragostea nu fuge mâncând pământul. Ea rămâne

Dragostea nu e cu îndoieli, cu “stai că poate, cine ştie, să vedem”. Dragostea nu e din prima seară şi nici măcar din primul an. Dragostea e o adevărată construcţie. Un fel de zgârie-nori, care când e gata… te duce până deasupra norilor. Şi ce privelişte, nu-i aşa?

În dragoste prea puţin cântăresc clipele alea de-o secundă de bucurie şi entuziasm. În dragoste prea puţin contează că ne tremură stomacul din rădăcini când ne întâlnim omul iubit. În dragoste… prea puţină importanţă are culoarea ochilor… sau înălţimea. Sau locul şi familia de unde ne tragem.

În dragoste… tot ce-i cu adevărat esenţial şi important… este legătura creată între doi oameni… abia după ce se cunosc. Dar nu vorbesc despre cunoscutul ăla… “Bună!”, “Bună!”, s-au văzut, s-au plăcut şi gata. Nu. Vorbesc despre cunoscutul ăla până în măduva oaselor. Cu toate calităţile şi defectele, cu toate firele din capul fiecăruia numărate la zi. Cu toate bubele din… cot. Cu totul.

Abia atunci se face diferenţa între dragoste şi experienţe de-astea clasice, cu lecţii trase după ele. Abia atunci, dacă aceşti doi oameni încă se privesc în ochi cu zâmbet în suflet, dacă încă se strâng în braţe de nu şi-ar mai da drumu-n veci… abia atunci e dragoste. Pentru că defectele lui se pupă perfect cu ce calităţi are ea şi pentru că defectele ei sunt atât de drăgălaşe şi amuzante că el nu le-ar da pentru nimic în lume. Pentru că dragostea nu se încheie. Doar experienţele îşi spun “Te credeam altfel!”. Dragostea nu. Dragostea rămâne. Pe veci. Pentru că există dintotdeauna. Acolo, între ei doi.

Dragostea nu înghite pastile de “Lasă, treacă, meargă aşa!”. Dragostea ori e laie ori bălaie. Are totul clar. Şi are viitor. Şi creează şi alte viitoruri frumoase pentru copiii născuţi şi crescuţi în mijlocul ei. Dragostea ştie de ce vine pe lume şi încotro se îndreaptă. Dragostea nu pluteşte pe-un norişor aiurea-n tramvai şi nici nu se pupă prin colţuri de stradă. Dragostea face mai mult de-atât. Dragostea priveşte de pe-un norişor având picioarele bine înfipte în pământ. Şi se pupă în căldura căminului creat în mijlocul casei ei.

Dragostea nu e doar în fotografii, ci e şi în suflet. De fapt… dragostea e mai ales în suflet! Şi nu-i deloc uşor s-ajungem în faţa ei. Ba e chiar greu. Pentru că o întâlnim abia atunci când suntem pregătiţi. Şi nu-i aşa că încă preferăm să alegem “mai bine lasă” decât maturitate în gândire şi în simţuri? Nu-i aşa că e mai uşor să ne văităm doar din gură că ne dorim dragoste până în măduva oaselor, fără să facem şi un efort practic în noi pentru a creşte şi a ne dezvolta… cât să ajungem odată sătui de experienţe şi, în sfârşit, pregătiţi pentru dragoste de-aia adevărată?

Pentru că aia rămâne. Dragostea adevărată. Restul… sunt doar chestii de bifat ca fiind învăţate.

Lasă un răspuns