Când ai zis ‘Pa’, ai tras şi uşa după tine

Ştii ce înseamnă încrederea de după încrederea în sine?! Îţi zic eu despre mine…

Înainte pişam ochii din orice. Gelozia îmi încingea creierul şi îmi înroşea urechile. Îmi făcea venele să se umfle de credeam că fac ‘poc!’. M-aş lăuda totuşi cu faptul că n-o lăsam să iasă pe-afară. Deşi poate ar fi fost mai bine. Aşa nu m-ar fi mâncat atât de rău pe dinăuntru. Ah, şi tristeţea… parcă mi-era casă. Eram cuprinsă de-o tristeţe continuă. Chiar şi de la cei la care ţineam nu mă bucura cu-adevărat nimic.

Dacă bărbatul care mă ţinea de mână îmi zâmbea, îi zâmbeam înapoi cu teamă. Cu teama de a nu-l pierde, cu teama că într-o zi îi va zâmbi alteia în locul meu, cu teama că în timp ce eu adormeam cu gândul la el, el adormea cu gândul prin alte părţi. N-apucam să mă bucur de zâmbetul lui nici măcar o secundă. Obişnuiam să ucid cu propriile mele gânduri tot. Şi ştii ce? Dacă mă gândesc bine, aş putea spune că… eu sunt cea care a permis nefericirii să intre-n viaţa mea. Eu le-am permis acestor bărbaţi să-mpartă zâmbete în stânga şi în dreapta. Am permis şi am acceptat să fiu nefericită pentru că… atât aveam curaj să cred că merit.

În slăbiciunea mea m-aş fi agăţat de orice nimic şi-aş fi ţinut cu dinţii de el, căutându-i argumente pentru a fi ‘de păstrat’. Şi, pe măsură ce eu mă minţeam, mă minţeau şi ei. Pe măsură ce eu închideam ochii, făcând lacrimi să-mi curgă pe moacă, ei deschideau alţi ochi mari, mari şi îi făceau să zâmbească. Totul pentru că… n-aveam încredere în mine că pot mai mult, că merit mai mult.

Rănile mele, rănile dobândite de la mama mea, rănile dobândite de la mama ei, tot ce moştenisem ca suflet… mă crăpau şi mă făceau să urlu de ură şi durere pe interior şi să exprim constrângere şi frustrare în jur. Da. Nu m-am născut chiar goală. M-am născut cu pachetele trecutului meu. Mult mi-a luat să înţeleg că abia dincolo de pachetele astea m-aş putea găsi pe mine. Pe mine goală. Sau nu, pe mine plină cu ale mele şi atât. Şi mama a iubit. Şi a iubit şi ea sub influenţa mamei ei. Şi mama ei a iubit. Sub influenţa străbunicii mele. Şi tot aşa. Să-ţi mai zic dacă au fost fericite? Nu-i nevoie, nu?

Unde au greşit? Nu s-au căutat destul. Nu s-au întrebat destul. Nu au iubit destul poate… Şi au dat voie moştenirilor sufleteşti să le conducă viaţa. Eu? Eu m-am luptat cu ele. Mi-am făcut răni şi mai adânci zbătându-mă. Mă ţineau strâns legată de mâini şi de picioare, fără să pot să clintesc nici măcar un deget. Mă forţau să păşesc prin viaţa mea fără să mă bucur. Deşi tot ce mi-am dorit dintotdeauna a fost să fiu fericită, să am o familie frumoasă cu un bărbat al viselor mele, un prinţ pe cal alb la care şi ele au visat, la care orice femeie visează, sforile astea mă ţineau atât de strâns… şi mă trăgeau mereu înapoi. Parcă-mi şopteau în continuu că nu merit, că nu sunt bună, că nu pot.

Ei, nu pot?! Ia hai să vedem care pe care. De la începuturi. Din străfunduri. Aşa am luat-o. Am lăsat bărbaţii în pace, am încetat să îi mai fac porci, nu era oricum vina lor. Eu eram responsabilă de fiecare lacrimă în parte. I-am primit pe ei toţi în viaţa mea probabil ca să-mi văd propria urâţenie. Ca să văd în fiecare dintre ei ce nu eram în stare să văd în propria-mi oglindă. Şi să vindec. Să caut surse şi să le scot din joc. Să-mi alin sufletul. Să-l curăţ de mizerii şi să-l umplu cu frumos. Ce-am făcut de fapt când am suferit? Am luptat cu mine urâtă. Am luptat cu mine urâtă şi am devenit eu de-acum, o frumoasă. Bărbaţii nu-s atât de jalnici cum i-am numi pentru diverse “atuuri” pe care le au. Sunt şi ei veniţi pe aici cu pachetele lor. Şi pe ei îi determină străbunii să manifeste ceea ce primesc. Nu m-au făcut să sufăr nişte gunoaie în persoană. M-am făcut să sufăr eu, atrăgând în viaţa mea nişte oameni ca mine, plini de gunoaie care nu le-aparţin.

De multe ori, chiar şi acum, când mai uit cine sunt, mă-ntorc la mine copil. Mă întorc de unde am pornit să lupt pentru idealurile mele. Acolo îmi găsesc scopul întotdeauna atunci când, om mare fiind, am tendinţa de-al mai rătăci prin mulţimi. Acolo îmi amintesc că visele mele există.

Limitările astea m-au împiedicat ceva timp, însă astfel m-au crescut şi m-au făcut să înfloresc. Aşa, împiedicându-mă. Cu ce mă consider eu norocoasă? Asta dacă pot minţi un pic că norocul există. Cu binecuvântarea primită. Cea de a vedea. De a conştientiza. De a şti sigur că dincolo de furtună apare curcubeul.

Nu am venit pe această lume să trăiesc vieţile şi mizeriile celor din trecut. Nici a celor din jur. Am venit să trăiesc viaţa mea. Şi să mă bucur. Să vărs doar lacrimi de fericire şi să iubesc. Să mă aflu, să mă cunosc şi să-mi mângâi sufletul cu frumos. Să mă împlinesc. Şi acum, să ştii… ca şi altădată, ce e în oglindă, e şi în oamenii de lângă mine. Doar s-a schimbat puţin conţinutul.

Cât despre cei care îmi mai murdăresc din cine ştie ce-ntâmplare pielea sau sufletul cu dâre negre… le spun doar ce-am spus şi tristeţii când a plecat din viaţa mea.
– Când ai zis ‘Pa’, ai tras şi uşa după tine.
Şi ‘Pa’ rămâne!

Asta înseamnă să ai încredere în ce urmează după ce ai încredere în tine!

2 Comments

Lasă un răspuns