Călătoria unui suflet (III)

Obișnuim să ne întrebăm “De ce?”, însă, de cele mai multe ori, numai din postura de Victimă, nu și din postura de Responsabil. “De ce se întâmplă asta?”, “De ce mie?”, “De ce acum?”, “De ce așa?”… punând apoi punctul cu un hotărât “Nu-i corect!”.

Chiar așa..? Să nu fie oare corect ce se întâmplă? Să nu fie oare corect momentul în care se întâmplă? Să nu fie oare corectă… conjunctura? Aș zice să ne mai gândim puțin. Știu că viața pare ea o șansă aleatorie. Știu, pare că dă Dumnezeu cu banul și-apoi ne trântește pe câte unul în burta mamei… aleasă și ea tot aleatoriu. Dar nu-i așa. Corpul ăsta, mediul lui, membrii familiei lui, prietenii, relațiile, situațiile astea care se repetă și care ajung să ne obsedeze uneori, să ne facă să ne simțim niște sărmani blestemați… toate astea depind de… noi. De noi, ca suflete adică. Noi le-alegem pe toate într-un fel anume, fie cu voie, fie cu… nevoie. Fie le dorim, fie le-am cerut, în mod indirect, prin comportamentul avut în celelalte vieți din trecut.

Bineînțeles că nu ne amintim totul chiar așa, cu una, cu două, după cum ziceam și în Călătoria unui suflet (II), dar, dacă ne punem mintea puțin la contribuție, dacă ne descuiem credințele și ne lărgim orizonturile, lucrurile capătă logică. Întâmplările capătă un sens și-o morală.

Lumea este misterioasă, nu simplă, dintr-o bucată. Viața este și ea un mister… Unul extrem de interesant, dacă ne eliberăm de prejudecăți și reușim să privim dincolo de cuști… Viața… este o taină… o poveste frumoasă, plină de fel și fel de întorsături și transformări, cu fel și fel de… lecții.

Obișnuim să negăm ceea ce nu cunoaștem, însă nu-i așa că… “… nu-i corect!”? Negăm, de fapt, ceea ce… nu ne amintim. La nivel conștient, pentru că subconștientul știe tot. Chiar și noi, dacă suntem puțin mai atenți la noi înșine, realizăm că știm unele lucruri fără să le fi învățat, fără să le fi întâlnit… fără măcar să le fi auzit vreodată la altcineva sau altundeva… Le știm… din noi. Nu avem, într-adevăr, toate detaliile necesare unui peisaj complet din prima, însă primim din… neant anumite sugestii cheie care să ne ducă cu gândul la… mai mult decât conștientizăm noi.

Ne identificăm cu perioade vechi, cu oameni care s-au dus de sute de ani, cu stiluri vestimentare demult apuse… Citim cărți vechi care par a fi scrise de noi, rânduri care cuprind gânduri pe care noi nu le-am împărtășit cu nimeni niciodată și pe care nu le-am mai auzit împărtășite nici de alți semeni de-ai noștri… de-acum. Ne visăm trăind în cine știe ce țară neștiută de nimeni parcă… în afară de noi… Ne visăm într-o altă epocă. Ne visăm cavaleri. Asistente medicale în timp de război. Visăm ceva ce credem că există numai în mintea noastră, când, de fapt, a mai existat… cel puțin o dată. Aceste cevauri sunt, de fapt, amintiri, nu… incursiuni în viitor sau… aberații.

Sunt semne că am mai fost… Sunt semne că am mai deschis ochii cândva… sub o altă culoare, pe un alt peisaj, într-o altă vreme… dar din același suflet. Care… i-a deschis… din nou, prin noi, cei de acum. Într-o nouă dimineață, pentru a trăi o nouă zi… până la următoarea noapte. Și-așa cum noi ne amintim ce-am făcut ieri, bine sau rău… sau ce n-am făcut ieri și trebuia să facem, și sufletul își amintește ce-a făcut într-o viață anterioară, bine sau rău… sau ce n-a făcut și trebuia să facă. Și caută să echilibreze lucrurile. Că doar karma asta este. O… echilibrare.

Ne întrebăm “De ce?”… Și-ntreb și eu acum… de ce doar când ni se întâmplă lucruri negative? Și de ce, când ne întrebăm “De ce?”, nu luăm în calcul și posibilitatea ca noi înșine să fim motivul? Poate că noi înșine am greșit cândva… sau poate, pur și simplu, am ales să experimentăm lucrurile astfel…

Ne place mult să vorbim despre legea aia a atracției, dar doar când intră în discuție un milion de dolari sau prosperitatea, avuția, starea de bine. Însă, când vine vorba despre ceva negativ apărut în cursul vieții noastre, gata, s-a terminat tot, picăm de pe talerul balanței cu totul. Fără să înțelegem că tocmai acea întâmplare sau… poate acea persoană… este menită să se întâmple, pentru ca balanța sensului nostru să se echilibreze.

Nu zic să nu ne mai întrebăm “De ce?”… zic doar să nu ne mai întrebăm “De ce?”… doar pe jumătate. Și să încetăm să ne asumăm doar o jumătate de răspuns…

Zic să începem să căutăm curajul de-a ne asuma pe de-a întregul… tot. Cine suntem, de când și… de ce.

Lasă un răspuns