Călătoria unui suflet (II)

“Ne alegem mediul, ne alegem părinții, ne alegem temele de făcut, restanțele de dat, datoriile de plătit.”, după cum spuneam mai înainte, în Călătoria unui suflet (I).

Încă din copilărie m-a afectat foarte tare moartea. Mă durea moartea chiar și când era vorba de cineva necunoscut. Îmi amintesc că, pe când aveam doar câțiva ani, patru, cinci, priveam un film indian la televizor. Cu siguranță nu înțelegeam limba… cred… dar sigur înțelegeam ce se întâmpla, care era povestea. Și sigur atunci am luat primul contact direct cu moartea cuiva. O tânără a murit în filmul ăla. Tatăl meu dormea chiar lângă mine, pe canapea, eu stăteam turcește jos, pe covor, cu ochii înfipți în televizorul ăla. În momentul înmormântării fetei respective am început să plâng și să strig cât de tare mă țineau plămânii că eu nu vreau să mor. Tatăl meu, bineînțeles, s-a trezit speriat, neștiind ce s-a întâmplat cu mine de răgeam în halul ăla. Mă durea. Mă durea moartea și… dincolo de acea moarte, mă durea jalea oamenilor lăsați în urma ei. Îmi amintesc și acum fețele părinților acelei tinere, surorile, prietenele, soțul… Sunt imagini care m-au urmărit toată viața și care… m-au făcut, pe lângă multe altele întâmpinate pe parcurs, să mă tem de moarte, în special de cea prematură. Am trăit cu frică de boli, de accidente, de înec, de de toate. Într-un topogan m-am dat, pentru prima dată în viața mea, la douăzeci și doi de ani. Când eram mică n-aveam curaj. Mi-era prea frică de… moarte. Într-atât de tare, da…

Moartea m-a ținut la distanță de multe, practic. Asta până când am înțeles că… ea… moartea… este doar o… alegere. Moartea este o alegere a sufletului nostru. Și ea se încadrează, alături de toate celelalte, la capitolul ‘Experiențe’. Moartea este și ea o experiență. Pe care sufletul alege s-o trăiască. La câteva luni de viață, la câțiva ani sau la… adânci bătrâneți. Printr-o boală grea, printr-un accident de mașină sau, poate, printr-unul cât se poate de prostesc sau… prin inspirarea acelei guri de aer menite să fie ultima dintr-un anumit corp… care poartă un anumit nume.

Moartea este, într-adevăr, dureroasă. E dureros să ne pierdem părinții… E și mai dureros să ne pierdem… copiii. Însă ce ne poate alina, măcar puțin, suferința în astfel de momente… este gândul că acel suflet care doar ce-a plecat… a mai fost aici. A mai fost în viață. De mai multe ori chiar. Și probabil va mai fi. Această lungă călătorie, care include și… această moarte… este, de fapt, creșterea sufletelor noastre. Îmi place, mai ales în astfel de momente dificile, să mă gândesc la faptul că… o viață de suflet este, de fapt, o viață de om la puterea n. O viață de suflet poate fi înțeleasă mult mai ușor, dacă facem o paralelă între ea și o viață de om. Ne naștem, copilărim, devenim adolescenți, apoi tineri, familiști… sau nu… apoi îmbătrânim și gata, ne-am încheiat socotelile cu viața.

Așa și sufletul. Se naște, dă cu nasu-n câteva vieți ca să vadă pe ce lume e, se umflă apoi în pene că el poate și singur, mai cade, se ridică, apoi iar cade, într-o viață îl ridică mama, în altă viață n-are cine, apoi, în alta, își întâlnește sufletul pereche, îl pierde, suferă, se răzbună pe alții, îl întâlnește iar, se răzbună pe el… apoi se însingurează, se-apucă de condus lumea, de răsturnat munții, de făcut copii vruți, nevruți, după ce și el a ales, de vreo câteva ori, să fie ba vrut, ba nevrut… apoi se-apucă de reîntregit familii… asta după ce le-a făcut praf… Toate astea și multe altele în corpuri diferite, sub nume diferite, în locuri diferite…

În familii diferite… uneori. Alteori, în aceeași familie. Cu… rolurile schimbate. Acum fratele-i mama de-atunci, mama-i verișoara. Ah, și cu iubitul ăsta de-acum nu reușim nicicum să ne înțelegem, în ciuda atracției atât de… familiare și, în același timp… familiale de la început… Pentru că e fratele… de-atunci. Și frații ni-i iubim, nu? Dar ne înțelegem cu ei, de cele mai multe ori, ca șoarecele și pisica și… în plus, cu frații nu ne prea… căsătorim, deci cam de-aici și acele “piedici de neînțeles”.

Desigur, ce zic eu acum sunt lucruri de care nu ne amintim. Cel puțin… nu cu una, cu două. Nu ne amintim așa ușor de bagajul nostru de cunoștințe pe care-l avem deja în spate atunci când ne naștem. Nu ne amintim că am mai existat. Însă, pe măsură ce reușim să ne cunoaștem pe noi înșine, pe măsură ce reușim să ne cunoaștem și să… ne recunoaștem sursa, să ne reconectăm la ea… reușim sigur și să ne accesăm… trecutul. Să aflăm cine-am mai fost și înainte…

Conectându-ne cu noi și-apoi reconectându-ne cu sursa noastră… reușim să aflăm și cine suntem ca suflet, nu doar ca simpli oameni din prezent.

Lasă un răspuns