Călătoria unui suflet (I)

Îmi place mult o vorbă… “Tot ce-a rămas neterminat se va întoarce, într-o zi.”… sau într-o viață. Alta decât asta. Sau… nu. Sunt sigură că nu doar mie mi s-a întâmplat și nu doar o dată… să întâlnesc un om cu care să am din prima secundă o conexiune… parcă deja existentă dinainte. Un om față de care să simt niște… lucruri aparent de neexplicat, fără să-i cunosc încă nici măcar numele. Numele de-acum. Din viața asta. Un om despre care să simt că trebuie să fie musai parte din calea mea înainte. Un om care să stârnească în mine agitație și poate chiar nervi… fără să-mi fi făcut încă niciun rău. Un om care să… îmi devină parte din inimă și-apoi… să plece. Brusc. Fără nicio explicație. Un om care să se oprească, dintr-o dată, fix în mijlocul drumului și să cotească în altă direcție decât cea în care ne propusesem să mergem împreună. Un om care să… mă lase fără o parte din mine. Pentru că a luat-o cu el. Și-a plecat. De tot. Chiar așa..? De tot..?! Poate totuși nu.

De ce zic asta? Pentru că… viața asta de-acum… e doar o rundă. Care-a urmat după multe altele și după care vor mai urma multe altele. E doar un capitol din… cel mai stufos roman. E doar un nivel din cel mai complex joc. Doar o… etapă. O etapă în care sufletele noastre își respectă, își încalcă sau își achită clauzele “contractuale” stabilite împreună cu celelalte suflete. Din trecut.

Nu, nu ne întâlnim în fiecare viață cu toți cei cu care ne-am mai întâlnit. Stabilim întâlniri dinainte. Cu X acum, pe Y îl mai păsuim, că nu-i așa urgent. De Z ne-ar fi totuși cam dor… Doar de, ne e suflet pereche, nu? Și tot așa. Ce vreau să spun este că… ne alegem încă dinainte să ne naștem cine vrem să fim. Ne alegem mediul, ne alegem părinții, ne alegem temele de făcut, restanțele de dat, datoriile de plătit. Suntem, practic, regizorii propriei noastre viitoare vieți. Concepem scenarii, fără a le bate însă în cuie. Ne lăsăm libertatea de a experimenta. Nu-i bai, picăm iar, mai încercăm la toamnă. La toamna dintr-o altă viață, adică. Sau, dacă suntem suficient de conștiincioși și asimilăm într-un timp “cât alții în zece”, la toamna din… aceeași viață.

Ne facem un plan de joc din care vedem noi pe parcurs ce putem bifa și ce nu. În funcție de modul în care interacționăm cu împrejurimile noastre, cu familiile noastre, cu… capacitățile noastre.

De ce, deși pare că ne batem destinul în cuie dinainte, avem totuși o infinitate de posibilități înainte? Pentru că există și posibilitatea de renegociere. De schimbare a regulilor jocului. De pauză. De lene. De amânare. De înșelăciuni. De trișare… Viața ne dă, odată cu aerul, și libertatea de a alege. De a schimba acele planuri care par să nu funcționeze cum ar trebui, de a renunța la acele planuri care ne plictisesc sau care ne par nouă mult prea solicitante… de parcă nu tot la ele am ajunge, mai devreme sau mai târziu… De parcă nu trebuie să trecem prin TOATE, adică și prin ele, ca să putem spune că am dus o treabă până la final. Adicătelea că ne-am împlinit… sufletul.

Da, știu, ne place să păcălim viața. Mințile noastre, de fapt, sunt cele care parcă nu se simt bine, dacă nu fac ele ceva în afara “legii”. Zic “mințile” pentru că sufletele stau și râd, în tot timpul ăsta. Ele știu prea bine ce-au semnat și cu cine. Ele știu prea bine și că datoriile se plătesc întotdeauna, că diferențele se compensează, mai devreme sau mai târziu… că greșelile… se leagă de noi cu un fir transparent și rămân așa, legate, până când reușim să înțelegem, la nivel conștient, că nu e deloc opțională karma, ci parte din noi.

Suntem conectați, da. Dinainte de-a ne naște. Cu cine ne naște, cu cine ne crește, cu cine ne face să râdem, cu cine ne face să plângem… Cu fratele preferat, cu mătușa aia nesuferită pe care-o ocolește tot neamul. Cu mângâierea aia pe care n-o poate înlocui nicio alta nicicum, nicicând…

Sună a obligație toată asta, dar nu-i deloc. Nimeni nu ne poate obliga să facem ceva ce nu vrem. Dar, dacă alegem să fim mai atenți, conștienți… să înțelegem ce și de ce se întâmplă, cu cine… de când… avem șansa să ne eliberăm. Puțin câte puțin. Avem șansa să mai dăm jos din cârcă un băgăjel… și-apoi încă unul. Și-apoi încă unul… Și să mai și învățăm una, alta, printre picături… până când ne vom fi încheiat această școală a vieți…lor cu brio și felicitări.

Lasă un răspuns