Bunătatea întruchipată… falsă

În afară de nişte buni magicieni, noi mai suntem şi nişte buni actori. Unii excelenţi chiar. Jucăm o viaţă de minune. Jucăm familii, jucăm căsnicii, jucăm prietenii. Jucăm interese, pasiuni, plăceri. Jucăm entuziasmul, iubirea, fericirea. Jucăm orice ne coafează în casă şi în societate. Jucăm până şi în propria noastră minte. Doar nu s-o zice degeaba că cine minte bine de tot şi constant ajunge să-şi creadă singur propriile minciuni.

Ne jucăm viaţa cu totul, ce să mai încolo şi-ncoace… Luăm totul ca pe un film. Învăţăm de mici cum să fim nişte actori reuşiţi, învăţăm replici, învăţăm teorii, învăţăm conduite. Şi le aplicăm, dar doar în teorie. Doar de suprafaţă. Cât să audă alţii. Cât să ştie lumea că noi suntem bine. Nişte deştepţi. Nişte culţi şi nişte perfecţi. Că doar n-om vrea să ştie cineva că ne mai e şi rău, din când în când. Că mai suntem şi neatenţi, din când în când. Ba chiar şi că mai suntem şi un pic proşti, din când în când. Nu, că noi n-avem nevoie de milă, de ajutor, de mâini întinse, de ironii, de râsete, de arătări cu degetul. Fugim de ele ca de ăla mare şi negru. Ce, noi nu suntem în stare să fim… un fel de Dumnezeu?!

Păi suntem. Dar doar din creion. Pe caietul de ciorne. Pentru că, atunci când vine vorba de trecut pe curat, suntem vai mama noastră. Dacă actorul din noi coboară de pe grandioasa lui scenă, s-a terminat şmecheria. Nici măcar nu ştim cine mai suntem. Nu ştim de unde să ne luăm şi unde să ne punem. Şi hal de depresie ce saltă pe creieraşul nostru atunci.

Aşa că-i mai bine, nu-i aşa, să fim actori până la moarte, decât… realitate. E mai uşor, nu mai bine, de fapt. Citim nişte instrucţiuni şi le repetăm în oglindă până ne iese şi gata. Că aşa suntem noi, dacă merge la alţii treaba cu lucrul făcut de mântuială, de ce să n-o facem şi noi la fel? E ca aia cu ştersul prafului de sub capanea. La ce s-o mai dăm şi p-aia la o parte ca să tragem un mop şi pe-acolo, când oricum nu se vede ce-i sub ea? Dar nu realizăm că praful ăla chiar e acolo. Şi strânge şi nişte bălării de-alea de acarieni, care ne papă aerul şi ne lasă fără sănătate fizică în locuinţă.

Aşa şi cu viaţa asta. De ce să mergem până în profunzimile ei, de ce să facem atâtea şi-atâtea eforturi… doar ca să ajungem într-un loc bunicel, când putem să-l mimăm din cărţi şi din poveşti, fără prea mare deranj? De ce să ne preocupe adevărul, când… timpul trece, leafa merge şi-aşa? Păi… pentru că, odată cu trecerea timpului, ne cam trece şi viaţa. Şi ne trece mimată. Netrăită. Neînvăţată. Nevindecată. Îndurerată. Irosită. Jucată pe o scenă a ipocriziei.

Zilele trecute mă întreba o prietenă dacă recunosc uşor genul ăla de om care arată a roz, dar pute a negru. Oooohohooo, şi încă în ce hal!!! Am crescut cu aşa ceva aproape. De-a lungul vieţii mele, au fost fix persoanele alea care m-au indus în eroare. Au fost fix persoanele alea care, în cele din urmă, atunci când mi-am descuiat un pic creierul, m-au făcut să înţeleg că cine e de respectat nu-i musai şi de luat în seamă. Au fost fix persoanele alea care m-au făcut să le trec pe lista mea cu “Aşa NU!”. Au fost fix persoanele alea care m-au făcut să-mi doresc şi mai mult să pătrund în misterele vieţii, ca să aflu ce anume am de făcut s-o trăiesc cu adevărat, nu ca ele. Şi, dacă încă aş susţine sentimentul de milă, ar fi acum fix persoanele alea de care mi-ar fi mie milă.

Pentru că ele pierd vremea crezând că, dacă afişajul e bun, şi conţinutul e pe măsură. Pierd vremea crezând că, dacă numele răsună, sufletul răsună şi el. Pierd vremea crezând că valoarea materială e ceva rudă cu împlinirea. Da… Sunt fix persoanele alea care, dacă cineva nu le-ar mânca tot din farfurie sau le-ar refuza cumva vreun fel de mâncare, s-ar simţi jignite. S-ar rupe în două. Ar suferi. Pentru că ele suferă din orice. Suferă chiar şi la cea mai mică abatere de la regulamentul lor clar şi concis de urmat pentru a avea o viaţă… exact ca la carte. Că viaţa pentru ele asta este. Ceva ca la carte. Ceva bătut în nişte cuie drepte şi fără pic de rugină. Pentru că n-au dat destul cu nasu-n perete. Nu şi-au mulat dinţii prea des pe vreo bordură de-a vieţii. Nu şi-au zdruncinat prea tare creierul de vreun ceva de sus, ca să poată privi, măcar din când în când, şi-n jos.

Ziceam des înainte că unii oameni sunt norocoşi pentru că nu cunosc chiar toate aspectele vieţii. Doar că am ajuns, între timp, să nu mai cred în noroc, deci treaba asta pentru mine a încetat să mai fie valabilă. Şi-am fost nevoită să găsesc alte explicaţii. M-am oprit la aia cu… “mâţa blândă zgârie rău.”. Adică cine-i numai lapte şi miere mie îmi pare un pic suspect. Dubios. Fricos. Neîncrezător. Ascuns. Băgat după un paravan al bunătăţii şi-al fericirii. Îmbrăcat în haina a ceea ce el crede că înseamnă omenia.

Eu susţin imperfecţiunea, mă nene. Cu toată puterea mea. Pentru că eu din ea am învăţat şi tot din ea continui să învăţ. Din imperfecta de mine. Din greşelile pe care continui să le fac. Eu nu mă rog niciodată să nu greşesc. Ba din contră. Mai vreau. Am o întreagă viaţă pentru ele. Şi pentru mine să cresc încă puţin. Aşa că sap după greşeli în mine în continuu. Sap să le scot afară, să le comit şi să le-nţeleg. Ca să pot creşte. Ca să pot exista cu adevărat, de fapt. Şi ca să nu fiu nevoită să mint că-s bine. Să nu fiu nevoită să mă prefac că-s bine. Să nu fiu nevoită să joc binele.

De-aia n-am dat la teatru. De-aia nu m-am băgat nici măcar în jocurile alea amărâte de mimă din copilărie. Că eram praf. Eu eram aia care nu ştia să mimeze nici măcar un pom.

Lasă un răspuns