Bullyingul aka. “huligăneala”, mai pe românește

Și nu-i un fenomen care să afecteze numai copiii, ci ne afectează și pe noi, ăștia mai marii. Sau na, tot pe copiii din noi. Agresorul este un copil frustrat, iar victima unul temător. Fie mici, fie mari. Combinația perfectă. Perfect… de fatală, mai bine zis.

Am suferit și eu de asta. De ambele, de fapt. Am fost de ambele părți. Întâi în postura de victimă, apoi în cea de agresor.

Dar să încep cu începutul. Nu-mi amintesc eu prea multe din clasele primare, însă sigur îmi amintesc că o gașcă de la o clasă mai mare, în frunte cu o domniță, lidera lor, aia ca-n filmele americane cu adolescenți de-și dădea pletele strălucitoare în lături cu mâna, cu talente așa, atunci când defila în fruntea “sclavilor” ei… mă numea “Vacalina”. De la Cătălina, știți voi… Și, pe lângă asta, îmi puneau lipici pe scaun, apoi prin bancă, după ce m-am prins că pe scaun trebuie să mă uit mai cu atenție, înainte să mă așez, apoi… s-au gândit să treacă la lucruri mai serioase și mi-au multiplicat numărul de telefon fix, că pe vremea aia nu exista telefon mobil la copii, și l-au împrăștiat în toate cutiile poștale din tot orașul, cu mesajul “Sunt o tânără dornică de sex.”… la clasa a patra, a cincea. Mă terorizau. Nu mă băteau, ce-i drept, dar cred că era mai bine dacă m-ar fi bătut. Soluțiile la problemele fizice ar fi venit mult mai repede… Așa… cu chinul ăsta tacit… a fost mai greu.

Eu nu vorbeam despre lucrurile astea cu nimeni, nici măcar acasă, mai ales că unii dintre membrii familiei mele, care aflaseră de pe la școală de minunata mea poreclă, se distrau chiar și ei pe seama asta. Așa că le țineam pentru mine. În mine… Le adunam acolo, claie peste grămadă. Și le-am tot strâns și strâns și strâns, până când gașca minune a părăsit școala generală, astfel rămânând eu… aia de la clasa mai mare. Care ce-a făcut? A început să-și intre în noul rol. Am început să… îmi vărs toată ura, toată durerea, toată batjocura aia primită… pe fetele mai mici.

Din fericire, m-a ținut puțin. Pentru că nu era de mine. Chiar dacă, la nivel conștient, nu știam eu cu ce se mănâncă lucrurile petrecute, din punct de vedere psihologic vorbind, subconștientul meu îmi transmitea stări nu tocmai plăcute. Făceam rău în jur și, în același timp, mă simțeam oribil. Nu-mi venea să râd în hohote, așa cum făcea Lidera. Mie îmi venea să plâng în propriii mei pumni. Mai tare decât îmi venea când eram eu, la rândul meu, chinuită. Așa că… m-am oprit. Încet, încet… am scăpat de obiceiurile astea urâte. Ce-i drept, m-au ajutat într-un anume sens. M-au făcut să-mi dau seama… cine NU sunt eu.

De ce agresăm? Pentru că… asta vedem acasă, pentru că am fost și noi, la rândul nostru, agresați, pentru că suntem nesiguri și căutăm să compensăm asta având o atitudine opusă, pentru că suntem crescuți cu etichete în frunte și cine nu-i cu prețul la fel de mare ca noi e bun de jucat miuța. Pentru că vrem atenție, pentru că vrem să devenim cineva și nu mai ținem cont de modalitatea prin care facem asta și nici de peste ce sau cine călcăm, pentru că… dezorganizare, lipsă de educație, ignoranță, superficialitate din partea părinților și-a profesorilor și-a tuturor celor mari.

De ce suntem atacați? Pentru că suntem… altfel, pentru că suntem tăcuți, timizi, singuratici, fără încredere în noi, lipsiți de susținerea autentică a familiei, pentru că înfățișarea noastră are o particularitate, o altă culoare, un semn sau chiar o dizabilitate, pentru că ne simțim lipsiți de capacități demne de… a face parte din societate.

De ce nu spunem nimănui nimic? Păi… cui? Dacă de-acasă se râde, de la școală se râde, din mediul înconjurător se râde… cui să spunem? Mai bine le ținem pentru noi, ne descurcăm noi singuri cumva cu ele… În plus, suntem învățați că nu e bine să ne afișăm slăbiciunea, că nu e bine să ne plângem, ba mai mult… “Nu e frumos să pârâm!”. Pentru că apoi vom fi numiți “pârâcioșii școlii”!

E umilitor, da. Și trist. Și traumatizant. Dacă nu avem tăria de caracter să depășim astfel de situații singuri, riscăm să ne izolăm social pe veci. Să ne fie frică de oameni, să ne fie frică de a fi judecați, să ne fie frică de a fi arătați cu degetul. Astfel… ajungem singuri, fără talente descoperite sau… dacă se întâmplă să le descoperim și să ne placă, ne proptim în ideea că… “Dacă altora nu le place și vor râde de mine? Mai bine nu fac, mai bine nu ies, mai bine nu manifest…”…

Alegem astfel să trăim izolați, departe atât de exterior, cât și de propriul nostru sine, de interiorul nostru, de ceea ce, practic, ne aparține. Ajungem să ne… autodistrugem. Unii poate chiar să ne punem capăt zilelor. Pentru că ne considerăm inutili. Pentru că suntem o rușine, un motiv de luat în râs, o… cauză pierdută. Ne-am născut degeaba…

Ce se întâmplă cu agresorii? Cu huliganii? Și-o iau peste bot, în cele mai multe dintre cazuri. Lidera mea, spre exemplu, este, în zilele de-acum, batjocorită de presă. Face parte dintr-un partid politic nu tocmai iubit de români și, implicit, face parte dintr-o mulțime de oameni de care… se râde. Împotriva cărora se aruncă cu… noroi. Exact cum făcea ea cu alții când era copil. Nu vreau eu acum să zic că roata e rotundă, dar na… chiar e rotundă. Asta a cerut, în mod indirect. Astfel cerem noi toți în viață lucruri. Făcându-le. “Ce dai, aia primești!”, “Cere și ți se va da!”… și mai sunt câteva care se pupă cu treaba asta. Comportamentul nostru față de alții este comportamentul altora față de noi. Ce oferim, aia primim, mai devreme sau mai târziu. Legea cauzei și a efectului. Acțiune și reacțiune.

Ce-i de făcut? E de comunicat sincer. Se cere o implicare autentică din partea tuturor, dar mai ales din partea celor mari… părinți, profesori și oricine mai știe sau mai aude de astfel de situații. Inteligența emoțională este o calitate extraordinară, atât pentru părinții, cât și pentru copii. De-asta zic mereu că un părinte lipsit de așa ceva… nu poate susține un copil în modul necesar, esențial chiar… pentru creșterea și dezvoltarea lui corect.

Nu agresiv, nu cu aceeași monedă, ci cu calm și cu… încredere în sine… Încredere care se dezvoltă numai printr-o conexiune autentică, deplină… între părinți și copiii lor, între profesori și copiii lor, între oamenii mari și… copiii lor.

Noi… ca oameni mari și maturi ce suntem… le datorăm celor mici un viitor lipsit de violență și frici, iar asta putem face fiind, în primul rând, noi bine, educați, stabili din punct de vedere emoțional, echilibrați… pentru a putea întinde și în calea lor aceleași condiții. Altfel, nu facem nimic altceva decât să transmitem mai departe… haos.

Lasă un răspuns