Bătrâneţe, haină… mişto!

Astăzi dis-de-dimineaţă, în timp ce-mi plimbam câinele prin parc, mi-a apărut în minte o întrebare absolut revelatoare. Nu, nu e prima dată când intuiţia mi-o împinge la înaintare, însă de fiecare dată o percep parcă şi mai şi decât data trecută.

“Pentru ce trăim?”

Aş fi curioasă de răspunsurile tuturor. Foarte curioasă! Mi-ar plăcea la nebunie să aud păreri multe şi sunt absolut sigură că şi diferite. Pentru ce trăim…?

La ora la care eu îmi plimb câinele prin parc suntem doar noi şi câţiva bătrânei care iau o gură de aer proaspăt de dimineaţă. Care cu o pungă de pâine uscată, hrăneşte lebedele, care cu o sticlă de tărie în dinţi, care îşi plimbă jumătatea cu multă dragoste de braţ… care vorbeşte de unul singur, care cu raţele. Şi eu cu câinele. Vorbesc, da. Eu vorbesc mult cu câinele meu. Uneori am senzaţia că e chiar mai inteligent decât mine. Şi-mi place să vorbesc cu el mai ales pentru privirile pline de sens şi înţeles pe care mi le aruncă mereu.

Cred că de când am început să conştientizez că sunt şi eu om şi că gândesc, dincolo de limitele impuse de părinţi, şcoală, etc…. am început să resimt toate vieţile mele. Am conştientizat că mă simt… bătrână. Că sunt… altfel. Şi da, m-aş rezuma la a spune că sunt… bătrână. O bătrână care, din fericire, e încă tânără şi are toată viaţa înainte să împlinească cât mai multe şi să-şi aducă sufletul cât mai aproape de cer. Însă mă uit în jurul meu la persoane care au trecut de vârsta mijlocie. Le văd pustii. Goale. Cu privirea pierdută. Şi nu pot să nu mă întreb… oare ce vor gândi oamenii ăştia pe patul de moarte? Vor fi fericiţi sau vor dori încă ceva timp pentru că vor simţi că n-au făcut tot? Sau mai rău… că n-au făcut nimic?

Sufletele bătrâne, fie ele în corpuri tinere, fie nu, se cunosc şi se recunosc din interior înspre exterior. Îţi dai seama de un om că este bătrân sufleteşte fără nicio explicaţie logică. Oamenii apropiaţi mult de împlinirea sufletească se simt şi atât. Majoritatea sufletelor “vechi” au o perspectivă asupra vieţii puţin diferită de cei mai… cruzi. Ele reacţionează la greutăţi cu entuziasm şi braţele deschise, în timp ce puiuţii, dragii de ei, reacţionează pur emoţional. Asta până când se fac mai mari şi învaţă şi ei cum stă treaba de fapt.

Mă uit în ochii oamenilor pe care îi întâlnesc, cunoscuţi sau nu, şi îmi dau seama imediat ce e în sufletul lor. Nu degeaba-i vorbă mare “Ochii sunt oglinda sufletului.”. Recunosc cu uşurinţă tremurul din privirile lor, fie el de exaltare sau de îndurerare. Calculez imediat vârsta. Vârsta dincolo de ceea ce ne scrie în buletin la data naşterii. Vârsta aia care spune pe care treaptă spre cer a ajuns sufletul respectiv cu experienţele.

Pentru ce trăim, oameni buni? Câţi dintre noi ne-am pus vreodată această întrebare atât de simplă? Şi… ce ne-am răspuns?

5 Comments

  1. Anca

    Eu traiesc…eu sant..ma bucur de tot..si de nimic…Dumnezeul din mine,Se bucura cu mine,si vreau sa Fie fericit,pentru ca eu sant..datorita Lui…multumesc Tie doamne..ca M-ai creat si stiu sa iubesc…!!!!!!..si sa traiesc…!!!

Lasă un răspuns