Bărbaţi şi femei. Relaţii şi… familie

Mai ieri vorbeam cu un client despre relaţii. Despre cât de greu este să construim o relaţie de durată în ziua de astăzi. Este, da. El zicea că este din cauza evoluţiei noastre. Eu zic că este din cauza… evoluţiei exteriorului şi… involuţiei interiorului.

De dimineaţă când eram la plimbare cu câinele meu, am văzut o doamnă plimbându-şi câinele într-o lesă de-aia extensibilă de se face un kilometru. Văd zilnic şi tot zilnic mă împiedic de ele pe stradă. Dar astăzi… astăzi mi-am dat seama că, oricât de mult am avea senzaţia că, prin aceste invenţii, mici sau mari, ne uşurăm viaţa, ne-o îngreunăm de fapt. Uităm ce înseamnă responsabilitatea. Uităm să răspundem de ceva ce ne aparţine. Uităm să avem simţul proprietăţii şi al devotamentului faţă de ceea ce deţinem. Uităm să avem grijă. Nu mai avem griji deloc. Pentru nimic. Nici măcar pentru noi.

Privesc mămici care-şi plimbă copiii în parc dimineaţa. Mă rog, “plimbă în parc” e mult spus. Îi plimbă până în parc. Apoi ele iau un loc pe bancă, copii se joacă singuri în cărucior cu ce au la îndemână, irelevant cu ce, iar mămicile vorbesc la telefon. Eu sunt doar în treacăt de obicei, dar aud suficient din discuţiile lor şi observ suficient din atenţia implicată, încât să-mi dau seama că durează de ceva vreme şi nu se încheie curând. Pe unele chiar le mai aud atrăgând atenţia copiilor dacă încep cumva să plângă sau să ceară ceva, fiind foarte deranjate că le întrerup de la bârfe, lamentări şi ce mai au ele de pălăvrăgit la telefon.

Dintotdeauna bărbaţii mi-au părut… partea a’ mai bună. Partea care gândeşte mai simplu, dar mai corect. Partea care face diferenţa între când trebuie să fim aerieni şi când trebuie să fim responsabili. Şi mi se confirmă mai mereu că tind să am dreptate cu ceea ce simt. Serile trecute am trecut pe lângă un tătic tânăr care-şi plimba bebeluşa cu căruciorul. Fără telefon în mână, fără bârfe cu băieţii, fără ochi în telefon pe facebook în timpul mersului, fără nimic altceva afară de privirea aplecată în cărucior şi limba scălâmbă. S-a oprit la un moment dat la o bară de-aia de bătut covoare pe care ne căţăram toţi în spatele blocului când eram copii, şi-a fixat căruciorul cu moaca fetiţei spre el, s-a apucat cu mâinile de bară şi a început să facă exerciţii, vorbind cu fiica lui care nu cred că ştia nici măcar să stea în fund, atât de mică era. Şi totuşi el vorbea cu ea, o întreba lucruri, îi explica faptul că tati are de făcut doar câteva exerciţii să facă muşchii mari ca să poată ţine fata sus în braţe şi că gata, după merg împreună acasă la mami să pape.

Păi şi pe cine să admir eu?! Încă nu reuşesc să-mi dau seama dacă noi, femeile, am luat-o atât de în serios cu independenţa încât am uitat că suntem totuşi… femei şi că există totuşi diferenţe între noi şi aceşti domni simpatici şi veşnic copii. Culmea mi se pare că aceşti domni înşişi au inventat mai toate tâmpeniile de ne uşurează nouă viaţa, dar tot ei încă sunt cei normali. Poate ăsta le e şi secretul. Inventându-le le cunosc mai bine decât oricine şi astfel nu le fură minţile.

O altă cunoştinţă de-a mea mi-a spus într-o discuţie uşor contradictorie că, dacă tot susţin atât de mult că fericirea stă în a ne cunoaşte şi a ne iubi pe noi înşine, mai bine aş face să mă duc să trăiesc singură în munţi, să văd dacă aş fi fericită. Nu m-a înţeles şi i-am permis să aibă dreptate. Avea nevoie să aibă dreptate la momentul respectiv. Însă da, mie mi se pare esenţial pentru viaţa fiecăruia dintre noi să învăţăm cum să fim singuri, înainte de a ne afla în intimitatea unui cuplu, dar mai ales a unei familii. Ştiu că e uşor de zis, dar, după cum am mai afirmat, nicio secundă n-am pronunţat cuvântul “uşor”. Durează. Şi necesită efort. Unde greşim însă? Păi ne aruncăm fie într-o extremă, fie în cealaltă. Fie sărim dintr-o relaţie în alta fără nicio pauză doar cu noi, ba chiar le suprapunem… fie petrecem majoritatea vieţii singuri, de teama de-a ne arunca în altceva ce ne-ar putea “răni” din nou. În altceva care, culmea, nu ne răneşte deloc, ci ne vindecă.

“Perfect” nu există. Nu putem fi perfecţi pentru a avea o relaţie. Dar putem fi împăcaţi cu noi. Un suflet are nevoie de lecţii dobândite de unul singur, pentru a se înţelege pe sine, pentru a şti totul despre el, pentru a fi gata să se prezinte în detaliu altcuiva, pentru a fi gata să se împărtăşească cu totul altcuiva, pentru a putea trăi şi acele experienţe pe care le găseşte numai în relaţia cu sufletul pereche. Pentru împlinire.

Pentru o relaţie completă, pentru traiul alături de sufletul nostru pereche, trebuie mai întâi să încetăm să ne mai proiectăm problemele în exterior, în parteneri. Problemele au soluţia înăuntru, în noi. Întotdeauna. Sunt ale noastre şi atât şi trebuie să ne asumăm responsabilitatea pentru ele. În totalitate. Abia când noi înşine ne apreciem, ne respectăm şi ne iubim suficient de mult cât să fim fericiţi înăuntru, vom fi pregătiţi pentru ca sufletul nostru pereche să-şi unească drumul cu al nostru. Până atunci… doar experienţele sunt cele care au drum comun cu noi, pentru că ele ne învaţă şi ne vindecă. Ne pregătesc pentru pasul următor. Pentru a ne cunoaşte. Pe noi şi iubirea în cuplu. În familie.

Cheia unei relaţii reuşite este în noi. Este acea voce interioară care ne dictează probleme, soluţii, emoţii, care scoate la suprafaţa simţurilor noastre tot ceea ce ne macină. Comunicarea cu noi înşine ne vindecă, pentru ca mai apoi să ştim să comunicăm în exterior aşa cum vrem să ne facem auziţi. Aşa cum vrem să ne facem simţiţi. În starea noastră naturală. Cu nevoile noastre naturale, departe de tot ceea ce înseamnă artificial, de tot ceea ce ne-a îndepărtat de sinele nostru.

Primim tot ceea ce ne trebuie, în permanenţă. Fie pentru a ne vindeca, fie pentru… totdeauna.

Tot ce-i mai cer eu, una, cerului în ultimul timp este să… fie prezent în bărbatul meu, în familia mea şi în drumul meu de azi înainte. Să fie prezent în mine şi în capacităţile mele de a naşte şi de a creşte copii compleţi, nu înjumătăţiţi de frustrări şi goluri. Şi-aşa îmi doresc să fie pentru toată lumea!

Lasă un răspuns