Avem în noi toate elementele care formează fericirea

Și, cu toate astea, suntem niște triști. De ce? Păi pentru că da, avem în noi elementele astea, dar nu le folosim. Ar fi ceva de muncă și nouă nu ne prea place munca. Iar statul ăsta degeaba nu înseamnă fericire. Nici frumusețea fără minte, nici popularitatea fără suflet. Nici păpica bună fără un om cu care s-o împărțim. Nici alcoolul în cantități industriale. Nici parfumurile fără esență umană. Și nici măcar aroma aia de cafea proaspăt făcută de dimineață… fără un nas… sensibil.

Avem de toate noi, da. Dar, dacă nu lucrăm un pic să le împreunăm și să le ajutăm să acționeze astfel, n-avem, de fapt, nimic. Și suntem triști. Ne ascundem în spatele unor imagini care mimează fericirea, dar… suntem niște triști!

Nefericiți. Și nu am ajuns încă recunoscători pentru nefericirea asta a noastră. Pentru că nici măcar nu înțelegem încă de ce naiba am fi…?

Nu ne bucurăm de ce deja avem. Da’ să mai fim și încrezători în ce am putea avea… Și asta pentru că rememorăm, zi de zi, moment de moment, toate dățile alea când am pierdut. Rememorăm toate evenimentele alea care ne-au schilodit, material sau emoțional. Rememorăm tot ce-a ieșit prost în viața noastră. Tot ce ne-a tras în jos. Tot ce ne-a dat la glezne. Tot ce ne-a rupt inima-n două. Cu asta trăim noi în suflete. Și fericirea noastră încă stă în cel mult satisfacția aia prostească de atunci când cineva care ne-a făcut rău o pățește. “Na, că i-a dat Dumnezeu pe suflet!”… Halal fericire…!

Ne mai și grăbim… Ne grăbim încărcați de facturi, de găuri în pantofi, de ghiorțăituri în stomac. Ne grăbim… uitând de ăia bătrânii care ne-au crescut, care ne-au arătat că se poate trăi și în picioarele goale… și fără curent tras până-n buricul casei. Fără laptopuri și fără telefoane mobile.

Și ne văităm. Ne văităm de toate alea, fără însă ca noi să fi trecut măcar un război, altul în afară de reducerile din magazine de sărbători. Fără să știm ce înseamnă un singur dispensar la mai multe sate, când noi avem pe-o stradă zece farmacii una lângă alta. Ne văităm… fără să știm alt somn în afară de cel pe-o saltea moale și călduroasă.

Noi… ăștia de-acum… am da prezentul pe doi bani. Că noi vrem schimbare. Vrem altceva. Pe altcineva. Nu, nu doar lângă noi, ci în locul nostru chiar. De-am fi altfel… De-am avea ochi căprui în loc de albaștri, de-am avea vilă la munte în loc de apartament în suburbie. De-am fi mai pe lună așa cumva, nu pe pământ. Ce frumos ar fi, nu? Să fie altfel. Să fim altfel. Alții. Noi vrem, dar fără să ne gândim la cât de valoroși suntem, de fapt. Noi… valoroși pentru noi, dar și pentru cei care n-au un acoperiș deasupra capului. Pentru noi, dar și pentru cei care n-au degetele de la o mână. Sau un picior cu totul.

Nemulțumirea asta permanentă ne ronțăie de vii. Problema n-ar fi asta… Problema e că ne cam ronțăie degeaba, de fapt. Pentru că suntem nemulțumiți nu pentru că n-am fi capabili să ne mulțumim. Ci pentru că nu ne cunoaștem. Iar ca să ne putem aprecia… trebuie, mai întâi, să ne cunoaștem. Dar noi nu. Nu facem niciun efort pentru asta. Mai tari sunt tiparele alea învechite, moștenite din generație în generație. Mai bine acceptăm un “Sameni pe mă-ta!” așa și pe dincolo, decât să încercăm un “Cunoaște-te pe tine, ești unic!”. Mai bine ne căsătorim până la treij’ de ani, că, dacă nu, ne mănâncă Pufi! Și, dacă nu reușim în carieră din prima, suntem niște ratați pe viață!

Da, mai bine așa. Că așa suntem obișnuiți, nu de alta. “Așa merg lucrurile. Cum au mers și până acum, merg și de acum încolo.”… Bine, prost, nu contează. S-au născut oameni și-au mai și murit. Că doar asta avem de făcut, nu?

Nu prea… Nu asta avem de făcut. Pentru că împlinirea nu înseamnă o casă, o mașină și cel puțin un copil până la treij’ de ani ai lor. Împlinirea înseamnă să fim noi. Autentici. Unici. Noi, cu trăsăturile noastre. Împlinirea înseamnă să cunoaștem senzația aia de mulțumire adevărată.

Oare câți dintre noi ne amintim când a fost ultima dată când am fost, cu adevărat, mulțumiți de ceva? Dar liniștiți? Împăcați? Liberi…?

Lasă un răspuns