Avem astăzi ceea ce am acceptat ieri. Până într-o zi…

… când fie schimbăm foaia, fie închidem cartea. Depinde de noi… de cât de repede ne mişcăm. De cât de repede decidem să ne mişcăm, de fapt.

Ne-am trasat nişte limite şi nişte standarde mult prea mici şi nesemnificative pentru viaţa pe care o avem. Toţi merităm respect şi libertate, dar… dacă tocmai noi suntem cei care n-avem pretenţie de respect şi libertate… cum să le primim de la alţii? Cum să ne respecte cei din jur, când noi nu o facem? Cum să avem libertatea de a fi NOI într-o relaţie, de orice natură ar fi ea, când noi nu ştim… cine suntem de fapt?

Teama de singurătate, lipsa respectului şi a încrederii în noi înşine, “las’ că merge şi-aşa”-ul ăsta cu care ne-au îndoctrinat generaţii la rând sunt cauze ale stagnării omenirii. Şi n-ar fi aşa rău dacă măcar am stagna în ceva plăcut… sau cel puţin acceptabil. Dar nu. Stagnăm în agresiune, stagnăm în frustrare, stagnăm în răutate, în ură, în întreceri de caracter, care mai de care, în arătat cu degetul, în puterea cuvântului… toate înainte de puterea exemplului. Stagnăm într-o baltă plină de mâl împuţit. Şi totuşi stagnăm. Chiar dacă ne cam ţinem de nas şi parcă abia reuşim să mai respirăm… din ce în ce mai puţin şi din ce în ce mai rar.

Aşa ne place să fim trataţi cred. Cu silă. Cu respingere. Cu adrenalină de-asta de provoacă infarcte la nivel general. Nu ne mai place să zâmbim. Că, dacă zâmbim prea mult, deja e prea bine şi parcă nu ne convine. Păi cum? Nimic în neregulă? Nimic senzaţional? Nicio bătaie pe nicăieri? Niciun scuipat în ochii nimănui? Nuuu se poate! Un pic măcar! Să ne stârnească şi pe noi la discuţii. Să avem ce dezbate prin autobuze, pe internet, pe la cafele. Că doar astea ne mai hrănesc. Doar astea parcă ne-au mai rămas. Deşi astea nu ne fac să zâmbim chiar deloc. Şi nici nu ne energizează sufletul cu ceva. Din contră… ni-l seacă. Ritmul ăsta de viaţă al nostru stoarce orice urmă de vlagă din noi. Şi noi chiar ne încăpăţânăm să nu înţelegem asta.

Că de ce să nu facem măcar un comentariu răutăcios la adresa cuiva într-o zi? De ce să nu ţipăm puţin? De ce să nu ne băgăm măcar un deget unde nu ne fierbe oala? Şi de ce să nu minţim? De ce? Ce-are minciuna?

Păi are. Că face rău şi… se şi întoarce. Toate fac rău şi toate se întorc. Şi nu neapărat sub aceeaşi formă şi din aceeaşi direcţie. Şi nici măcar în aceeaşi viaţă. Dar se întorc.

Auzim că a realizat cineva ceva?! Păi în secunda doi carambolul de energii şi emoţii negative din noi nu face nimic altceva decât să ne determine să scoatem pe gură nişte comentarii răutăcioase. Să zicem noi acolo două, trei vorbe care să taie omului elanul. Sau măcar sa le gândim. Că de ce să se bucure alţii dacă noi nu ne bucurăm? Şi, la urma urmei, ce-i cu atâta bucurie? Că doar n-a venit Dumnezeu pe pământ. Când el, de fapt, vine. În fiecare zi. În fiecare dintre noi. Dar, pe timp de furtună, cine să mai vadă şi soarele pe cer?

Atâta vreme cât acceptăm să trăim numai şi numai pe vreme cu tunete şi fulgere, soarele stă cuminte dincolo de nori, la treaba lui. Nu se bagă. Că nu-i cere nimeni. Şi nici nu-i face nimeni loc să apară. Pentru că soarele ne respectă nouă liberul arbitru. Noi între noi nu ni-l respectăm. Dar el o face. Şi dacă noi arătăm zi de zi că nouă ne place aşa, păi aşa să ne fie. Cu minciuni, cu agresiuni, cu promisiuni rupte, cu ignoranţă, cu vise neîmplinite, cu controale şi comportamente abuzive. Cu negativ. Cu ce ne place… nu?

Ştiu că viaţa este grea. Nu-i greu de observat. Dar este grea pentru că noi îi creăm toate condiţiile necesare să fie astfel. Noi suntem cei care ne complacem cu mâlul ăsta împuţit în care ne-am înfipt şi din care parcă n-am mai vrea niciodată să ieşim. Noi suntem responsabili de zâmbetul din sufletul nostru. De prezenţa, dar şi de absenţa lui. Noi. Nimeni altcineva. Iar noi ne schimbăm prin faptă, nu prin cuvânt. Şi lumea… se schimbă prin exemplu, nu prin arătat cu degetul.

Lasă un răspuns