Atunci când suntem mici purtăm în noi visele cele mai mari din lume

Eu am mai zis-o despre mine. “Poliţistă”. Aş putea spune acum, dacă mă gândesc mai bine, că nu m-am dus prea departe de a fi ce-am visat. Sunt tot un fel de poliţistă. O poliţistă cu nişte colegi… divini. Şi cu un… superior cum n-am crezut vreodată că aş putea avea. Deci copilul din mine e fericit. Şi-a împlinit visul.

Se spune că, încă de mici copii, ne dorim să devenim ceea ce vedem în jurul nostru şi ne place. Eu am fost fascinată de mică de comisarul Corrado Cattani. Alte fetiţe din doamnele de-acum poate au fost fascinate de educatoarele lor, de prinţesele din desene, de Cenuşăreasa, de croitoreasa din colţ sau de cât de meticulos orna bunica torturile. Iar băieţii sigur s-au visat vreun mini Hagi sau vreun Superman al animalelor… vreun pompier sau vreun pictor renumit.

Anii trec. Peste noi, copilaşi, dar şi peste visele noastre mari, avute de mici. Şi devenim noi, oameni în toată firea. Nişte oameni mari cam… lipsiţi de visele copiilor din noi. Pentru că acceptăm mult prea uşor să renunţăm la ce zvâcnea odată în noi… pentru a ajuta la zvâcnirile altora. Alegem cu o mult prea mare uşurinţă să ne angajăm într-un loc unde parcă nici nu prea facem ce ne place, de unde parcă nici banii nu ne prea ajung… şi totuşi alegem astfel. Şi acceptăm ceea ce alegem, uitând că undeva în noi există nişte talente, nişte abilităţi care aşteaptă să fie descoperite şi dezvoltate, pentru ca mai apoi să fie folosite la adevărata lor valoarea. Inclusiv la adevărata lor valoare materială. Pentru că e prea bine ştiut faptul că nu mai percepem ca fiind muncă şi efort o activitate care ne face plăcere. Păi şi nouă ce ne face plăcere?

Încă de mititei suntem influenţaţi de familie. Că mama vrea să fim doctoraşi, că tata ingineri sau eu mai ştiu ce altceva. Cam cât de des se întâmplă ca un copil să urmeze Dreptul doar pentru că părinţii lui lucrează deja în sistemul juridic? Sau să preia afacerea familiei doar pentru că e… a familiei şi n-are cine altcineva? Câţi copii se fac preoţi doar pentru că „maică, te-ar iubi toată lumea!”? Câţi oameni ajung în stradă din… pură comoditate? Sau din slăbiciunea dată de emoţiile alea atât de urâte… de care toţi ne lăsăm conduşi?

Şi nu se termină aici. Că după familie vine liceul. Şi să decidem, copii, de care liceu urmăm? Tehnic, plastic, actoricesc, cu litere, cu cifre, cu chimie? Apoi trece. Gata liceu, gata şi facultate. Adică cerc restrâns la maximum. Un cerc în care începe să răsune întrebarea “Lucrezi în domeniul tău sau…?”. Adică facem ce-am studiat în facultate sau… lucrăm în vreun secretariat sau vreo casierie de supermarket care n-are nici în clin nici în mânecă cu ea? “Cum, nu lucrezi în domeniu?!”. Înseamnă că suntem dobitoci. Nişte rataţi. Scursura societăţii. Am făcut o facultate degeaba! Pe naiba…

Dar uite aşa ne distanţăm de sinele nostru şi de talentele noastre reale… scrise chiar acolo… în frunte. Aşa permitem exteriorului, societăţii şi egoului educat de toate astea să ne dirijeze fix în direcţia opusă celei în care ar trebui de fapt s-o luăm.

Foaie şi pix. Asta recomand oricui. Oricând suntem nelămuriţi, să luăm o foaie şi un pix şi să ne apucăm de notat. Ce ne place, ce ştim să facem, ce ne seacă, ce-am învăţat în viaţa asta, pe ce anume ne-am axat până acum, ce deprinderi am căpătat, comunicare, îndemânări, tot. Ah, şi să studiem un pic şi ce zice astrograma aia natală la de-astea de-ale muncii. Că şi ea zice. Ce-am fost prin alte vieţi, ce-am învăţat, din ce domenii, cu ce ne-am ales din toate adunate la un loc… pentru a pune în practică în viaţa asta. Tot. Pe foaie. Ca la şcoală. Dar s-o facem noi, de data asta, o şcoală a… vieţii noastre.

Şi când se adună prea multe şi nu ne mai vedem capul de ele, să sunăm îndrumătorul.
– Bă băiatule, am o listă mare cu nelămuriri, vise, planuri… atât de multe că m-am cam pierdut în ele.

Şi el, aflându-se undeva în afara emoţiilor şi dorinţelor noastre, aruncă aşa un ochi mai rece şi… mai taie din ele. Le reduce la esenţial. Şi ne ajută să întocmim un plan clar şi concis. Şi mai ales de succes.

Eu mi-s p-aici, în caz de ceva.

4 Comments

Lasă un răspuns