Atașamentul, o rădăcină a suferinței

Adesea… confundăm dragostea cu atașamentul. Linia dintre pare atât de fină… dar nu e. Diferența între dragoste și atașament e la fel de clară ca ziua însorită. E de la cer la pământ. Dragostea și atașamentul sunt ca liniile paralele… nu se întâlnesc niciodată.

Atașamentul e ăla care ne definește partenerul de viață ca fiind o necesitate. Este ăla care ne face să ne imaginăm imposibilă viața fără acel partener, oricum ar fi el. Atașamentul ne face să credem că putem fi bine doar acolo, în relația aia, oricum ar fi ea. Ne face să credem că ne-am născut pentru asta și-atât. Că nu suntem compleți altfel. Renunțăm la orice alte obiceiuri, chestii care ne definesc… pentru acea persoană. Nimic nu e mai important doar, nu? Nu acceptăm viața într-o altă variantă. Fie ea poate mai bună. Nu ne cuprinde fericirea într-o zi, dacă ziua aia nu e împărțită cu celălalt. Și ne temem. Ne temem că mâine poate pleacă. Ne lasă singuri. Și ce ne facem?! Că, deși are o grămadă de defecte… deloc compatibile cu noi, noi îl vrem. Dăm la o parte, ca și cum am goli o masă plină de mizerii aruncate, cu brațele nervoase, toate defectele alea deloc compatibile cu noi. Și e ușor totul, gata. Atașamentul e floare la ureche. Nu ne ia mult să ne atașăm de cineva. Chiar dacă comunicăm doar de suprafață, chiar dacă nu ne sunt treziți de bine toți porii… merge și-așa.

Ne atașăm de oameni încrezuți, iresponsabili, cârcotași, lingușitori, mincinoși… ne atașăm de oameni care nu-și cer niciodată iertare, de oameni care fac din țânțar armăsar, care vorbesc doar despre lucruri urâte, senzaționale de-astea de-ale zilelor noastre, de oameni încrezuți, care cred că le-au văzut și le-au învățat pe toate și care, în aroganța lor, refuză să accepte că până și ei au loc de mai mult. Ne atașăm de oameni care îi citează pe mai marii, fără însă să-i și aplice în viețile lor. Ne atașăm de oameni care vor să ne transforme în altcineva. De oameni ale căror cuvinte diferă de fapte. De oameni care doar ne-o trag bine și-atât. De oameni care ne subestimează sau care ne cer, direct sau indirect, să ne sacrificăm pentru fericirea lor. Și o facem… deși cel mai important lucru de pe lista lucrurilor de nesacrificat în viață este tocmai simțul nostru interior.

Ne atașăm… pentru că, odată pornit un film de genul, nu mai știm să-i punem stop. Ne e frică. Ne sperie despărțirile ca naiba. “Cine mai are chef și putere s-o ia iarăși de la capăt?”… Cine mai are răbdare să cunoască un alt om… care ar putea să ne prețuiască mai mult…?

Ne place să ne scuzăm cu renumita “Nu da vrabia din mână pe cioara de pe gard!”. Chiar dacă, de cele mai multe ori, ne scuzăm astfel doar ca să rămânem într-o situație de continuă criză. Ba ajungem chiar să suportăm din partea celuilalt și tâmpenii precum “Să-i mulțumești lui Dumnezeu că încă mai stau cu tine!”. De parcă chiar ei ar fi Dumnezeu și noi niște lache. Și noi ce facem? Păi îi mulțumim lui Dumnezeu. Că nu suntem singuri, că… “de bine, de rău…”…

Ba începem să și cerșim. Atenție, respect… un pic de liniște. Și începem să facem exagerat de multe pentru partener și pentru relație, în speranța că poate, poate. Începem să fim noi cei care inițiază întotdeauna tot. Discuții, ieșiri, activități în comun. Ne abandonăm munca, pasiunile. Poate, poate…

Creând astfel așteptări și mai mari. Pentru că așa e cinstit, nu? Să fim recompensați pentru eforturile noastre. Astfel apar așteptările și mai și decât înainte. Și, odată cu ele, vin grămadă și dezamăgirile. Răsar exact ca ghioceii primăvara toate gesturile și situațiile alea care ne rănesc și mai tare, care lasă în noi goluri și mai mari decât alea pe care oricum le-aveam. Devenim instabili de tot. Neîncrezători. Depresivi. Fără să ne întrebăm o secundă… “Mă, da’ de ce?!”… De ce ne chinuim și-l chinuim și pe-ăla de lângă noi, când putem să nu?

Despărțirea nu e menită să aducă chinul, ci să-l sfârșească. Despărțirea nu înseamnă pierdere, ci câștig. Liniște. Și, într-o bună zi, dragoste. Dragostea aia care ne implică lent, dar sigur în relația cu celălalt. Dragostea aia care permite fiecăruia propriul spațiu, pe lângă spațiul comun. Care ne face să ne simțim în siguranță chiar și-atunci când nu suntem bot în bot. Care acceptă viitorul oricum va vrea el să fie, nedesenat de control, nebătut în cuiele crezute de noi dinainte.

Normal că nu-i perfectă nici ea, dragostea. Are și ea defecte, are și ea certuri. Le are și ea pe-ale ei. Dar… chiar și atunci… ea se bazează pe respect, pe reciprocitate… pe compatibilitate. Pe argumente reale și asumare. Pe înțelegere și acceptare. Pe muncă de ambele părți. Ba chiar pe libertate. Pentru că dragostea înțelege că un lanț prins de piciorul partenerului nu înseamnă asigurarea existenței pentru totdeauna a relației. Dragostea știe că tocmai libertatea face asta.

Când iubim… suntem lipsiți de îndoieli, de temeri, de ascunzișuri de orice fel. Suntem încrezători în viitor, chiar și așa, fără să-l cunoaștem. Și n-avem nevoie de confirmări la tot pasul. Pentru că dragostea nu rănește, ea doar ne provoacă să fim mai buni.

Amânăm prea mult să plecăm de-acolo unde doare… crezând că încă avem timp. Însă asta-i doar încă o minciună…

Lasă un răspuns