Arogantul nu e un pericol pentru noi, ci doar pentru el însuşi

Adesea ne lăsăm intimidaţi de oamenii ăştia care dau mult din gură a prost aşa. Avem impresia că, dacă au lucruri multe şi pompoase de scos din ei verbal… sunt la fel de pregătiţi şi siguri pe ei şi practic. Ei bine, ne înşelăm. Şi noi şi ei. Noi că îi considerăm superiori, ei că se consideră superiori.

Panica asta socială este o problemă de care ne lovim zi de zi. Că la serviciu, că în familie sau pe stradă… tremurul ăsta la auzul unei personalităţi în aparenţă mai puternică decât a noastră există. Şi, cu toată nevoia noastră de conectare personală, tremurul ăsta inhibă orice dorinţă de a mai ieşi în exterior. Mulţi alegem să ne apărăm de gurile astea mari prin retragere. Le lăsăm lumea lor şi noi ne băgăm într-un colţ mic. Şi nu realizăm că, făcând asta, lăsăm lumea de izbelişte. Pentru că cine e tare în clanţă nu e musai şi tare-n suflet, ci e chiar slab. Mult mai slab decât noi şi lipsa noastră de încredere.

Retrăgându-ne în bârlog, în altă parte de pe pământ, în casă, în birou sau oriunde altundeva ni se pare nouă că ar fi linişte… lăsăm suferinţa din oameni, atât din noi, cât şi din aroganţii ăştia cu gura mare, să ducă lumea întreagă înspre nicăieri. Pentru că fugim fiecare în felul lui de un pericol care… nu există, lăsând totul la liber, lipsit de control. Iar aici… “Câinele care latră nu muşcă…” şi “Mutu f*** pământu’…” sunt perfect valabile.

Tăcerea este o dovadă de inteligenţă de cele mai multe ori. Fie ea o inteligenţă dovedită prin faptul că tăcem pentru că nu ştim ce să spunem, fie că tăcem pentru că ştim că aşa e cel mai bine, neavând cu cine să ne contrazicem în jur. Vorbitul fără faptă însă… e dovadă nu neapărat de prostie, dar de o mare goliciune sigur. De durere şi frustrare. De lipsuri şi nevoie mare. Şi de ce să fugim? De ce să ne speriem de ceva care nu vrea nimic altceva în afară de atenţie? Şi nu zic de atenţie de-aia prin adorare… nu. Ci atenţie de-aia care îngrijeşte. Care descoperă, mângâie şi vindecă.

Dacă dăm bir cu fugiţii când auzim un arogant fălos urlându-şi singur aplauzele… nu facem nimic altceva decât să îl confirmăm. Să îl încurajăm. Să zică “Ia uite fraierii cum se sperie şi dispar la auzul capacităţilor mele extra-mega-uau!”. Şi să continue. Să continue să fie rănit, să continue să fie gol, să continue să golească şi în jur… să continue să greşească.

Ştiu că noi, ăştia mai cu empatia în sânge, suntem mai sensibili. Dar mai ştiu şi că suntem mai puternici. Pe cât de sensibili… pe atât de puternici. Şi ştiu cât de mare folos vede lumea asta mare în noi. Ştiu cât de mult sprijin însemnăm. Ştiu câtă nevoie e de prezenţa noastră. Mai ales acolo unde lucrurile ne seacă cel mai tare. Şi mai ştiu şi cât de enervantă poate fi aroganţa. Mai ales atunci când noi vedem că, dincolo de cuvinte, un om arogant nu are nimic. E pustiu. Dar asta nu înseamnă că ei trebuie să ne afecteze pe noi, ci că noi trebuie să îi “afectăm” pe ei. Noi trebuie să le influenţăm modul în care ei se văd pe ei şi îi văd pe cei din jur, noi trebuie să le influenţăm modul în care ei tratează oamenii şi lumea înconjurătoare.

Noi trebuie să îi facem atenţi la durerea pe care o provoacă în jur, dar mai ales în ei. Pentru că ei nu conştientizează ce vine din spatele cuvintelor lor făloase. Noi trebuie să îi întrebăm care este raţionamentul lor… pentru a-i face să realizeze că nu au unul bazat pe realitate, că nu este unul fondat pe o bază concretă şi corectă. Noi trebuie să le amintim că există nedreptate în lume şi că ei fac parte din ea, noi trebuie să îi facem să observe, în toată agitaţia lor, că nu sunt singurii din lume, că nu doar părerea lor contează, că nu doar ideile lor sunt demne de cinste. Noi trebuie să îi împingem un pic în afara cercului lor aparent real şi şmecher… ca să vadă că nu-s neapărat cei mai buni din lume, că nu tot ce e pe gustul lor este neapărat ceva reuşit şi frumos, că nu vorba e cea care înalţă omul, ci sufletul. Noi trebuie să… le fim alături. Pentru că părerile noastre, diferite de-ale lor, i-ar putea dezmetici un pic. I-ar putea trezi la realitate. I-ar putea face să înţeleagă că locul lor nu e în mocirlă şi că merită ceva mai bun de-atât.

Noi trebuie să fim toţi împreună, nu separaţi. Nu împărţiţi în buni şi răi. Pentru că nu suntem buni şi răi. Suntem toţi buni, unii mai mult umbriţi de durere, alţii mai puţin.

Lumina face întunericul să dispară. Şi-apoi dacă lumina pleacă… cu întunericul cum rămâne? Lăsăm totul aşa, în beznă? Nu. Nu! Suntem toţi oameni. Şi, dacă noi, care le vedem durerea, nu facem nimic pentru ei, care o poartă, ei singuri cum ar putea face? Nicicum… pentru că ei nu văd. Ei doar se aud în exterior. Dar noi îi şi vedem… şi vedem şi dincolo de cuvintele lor. Şi, odată ce înţelegem că nişte cuvinte nu pot răni o încredere în sine stăpână pe ea, putem muta şi munţii din loc, dar o aroganţă.

Lasă un răspuns