Am renunțat…

Ieri am fost pusă la zid de niște prieteni și luată la întrebări. De ce? De când? Ce m-a făcut să? Și, în timp ce căutam în căpșorul meu răspunsurile de oferit, am făcut și o recapitulare pentru mine. Am subliniat succint cam ce-am dat jos din mine, de-a lungul timpului, de când m-am dezmeticit și până astăzi.

La frică. Am renunțat la frică. Mi-era frică de orice și de oricine, înainte. Mi-era frică să și vorbesc. Despre mine, despre ce gândesc, despre ce mi-ar plăcea, despre cine mi-ar plăcea… Mi-era frică să nu spun lucruri care pe alții deranjează, mi-era frică să nu fac lucruri pe care alții să le critice… Mi-era frică să și respir. Am renunțat…

La prejudecăți. Eram as. Prima care arăta cu degetul, dar fără să aibă habar în totalitate către cine și de ce. Îmi plăcea să arăt cu degetul. Mă credeam mare și tare, deși, în sinea mea, nu mă prea simțeam deloc așa. Eram o fricoasă doar, nu? Am renunțat…

La lume și la gura ei. Am încetat să mai ascult în stânga și în dreapta păreri despre propria mea viață. De unde știau ei cine sunt eu și ce am de făcut, când nici măcar eu nu știam asta? Am renunțat.

La timpul potrivit și la a-i folosi absența ca scuză. Și la nesiguranță. Era confortabil să tot amân, să zic că nu-i atunci momentul, că va să vină el. Că eu îl aștept, e vina lui că întârzie, nicidecum a mea. Am renunțat.

La instrucțiunile de folosire a omului scrise de X și Y. Era ușor să cred că, dacă repetam o idee de un număr de ori, într-un număr de zile, avea să se și întâmple. Doar că nimic din ce-i frumos nu-i și ușor de dobândit, nu? Și nu tuturor ni se cuvine un milion de dolari pe an. Am renunțat.

La a mă limita între liniile trasate de niște… oameni ca mine. Obișnuiam să mă supun păcatului, umilinței, regulilor impuse de… cine? De niște oameni ca mine, da. Fără să mă întreb de ce… Am renunțat.

La toate semnele de întrebare lăsate în aer. Pentru că da, și atunci mă întrebam multe, dar nu făceam la fel de multe pentru a afla și răspunsurile. Așteptam întotdeauna de la alții, crezând că mie așa mi se cuvine. Am renunțat.

La planuri și la pătrățele cu pași trasați pentru toată viața. La data nunții perfecte, la bărbatul perfect, la câți copii voi avea când voi fi mare. La promisiuni. Da, promit cam rar acum. Și urăsc să mi se promită. Înainte iubeam promisiunea. Obișnuiam să trăiesc din promisiunile altora. Am renunțat.

La analize și la puricări la tot pasul și pentru orice. La a gândi prea mult. La a analiza cuvintele primite literă cu literă. Ton cu ton. “Oare ce voia să spună..?”. Acum nu-mi mai pasă. Am renunțat.

Singură, da. Am renunțat la tot ce mă măcina bucată cu bucată și nu m-a felicitat nimeni pentru asta. Ba din contră, mi-au sărit toți în cap. Că nu-s normală, că așa sunt eu, arogantă, că vreau să ies eu în evidență. Că o să-mi pară rău. Nu-mi mai păsa deja.

Am renunțat la tot ce mă împiedica să exist. Și-am început, treptat, să mă descopăr cu adevărat. Cu bune, cu rele, cu boacăne, cu fapte mari.

Am renunțat la tot, pentru ca totul, pur și simplu, să fie. Nu să-l țin eu strâns, cu frică, mereu, ci doar să fie. Aici sau acolo sau unde și cum și dacă i-o fi lui rostul.

Și nu, nu-mi pare rău, îmi pare bine. Pentru că zâmbesc și pentru că am ajuns atât de departe în sinea mea, că nimeni niciodată nu mă mai poate face să mă abat din drumul meu.

4 Comments

  1. Coman Alexandru

    Retetaaaa !!! Da-ne si noua reteta reusitei tale. Cand eram mai tanar , speram ca varsta sa imi aduca intelepciune dar iata ca desi timpul a trecut sunt inca departe de a o fi atins. E clar , intelepciunea nu este apanajul varstei . Tu o demonstrezi cu prisosinta …

    • C.

      Mangaietoare cuvinte… As vrea sa am o reteta concreta, insa nu-i una anume. E viata in sine… eu am mai pus ca si condimente niste curaj si-un gram de nebunie peste ea. Ah, si incapatanare data la maximum!

Lasă un răspuns