Alege iubirea, înainte de orice…

Toți visăm la o iubire ca-n filme, însă nu toți avem curajul să o trăim. Ne este frică. Ne este frică de diferențe, de lume, de preconcepții, de urmări. De-asta alegem, de cele mai multe ori, să ne mulțumim cu a avea alături pe oricine, atâta vreme cât putem construi împreună o casă, atâta vreme cât putem avea împreună un copil, doi, atâta vreme cât putem împlini împreună două, trei vise. Pare suficient. Cel puțin, așa ne spune societatea. Că pentru asta trăim. Ce se întâmplă însă atunci când un el și-o ea, amândoi goi de lume și de gânduri întortocheate… se întâlnesc? Când greșelile nu se caută, se înțeleg? Când tragediile devin simpli pași înainte? Când reproșurile nu mai încap? Ce se întâmplă atunci când… fericirea celui de-alături devine mai importantă decât propria fericire? Iubirea. Da, se întâmplă iubirea. Aia ca-n filme. Se întâmplă iubirea aia care nu cere dovezi, care nu reproșează, care… nu provoacă suferință, oricare-ar fi încercările la care e ea supusă, oricare ar fi împotrivirile, oricare ar fi distanța dintre trupuri. Se întâmplă… regăsirea, după mii și mii de căutări, prin cine știe câte alte vieți, în cine știe câte alte locuri. Se întâmplă ca… două suflete să se recunoască… două inimi să-și spună cât de dor le-a fost… două trupuri să-și formeze întregul.

Visăm. Visăm că e simplu. Visăm că iubirea ni se cuvine, fără să facem mai nimic pentru ea. Însă, atunci când ajungem în fața ei, ne oprim. Brusc. Ne oprim, pentru că diferențele sunt prea mari și nu se cuvine, pentru că eforturile sunt prea mari și nu merită, pentru că… pentru că ne e frică. Pentru că suntem nesiguri, pentru că… suntem încă incompleți, ca indivizi… suntem încă slabi, confuzi, pentru că încă nu avem puterea de a păși înainte… în doi. Ne oprim, pentru că încă nu ne cunoaștem noi pe noi înșine pe deplin, pentru că încă nu cunoaștem viața pe deplin și nici scopul pentru care ne aflăm aici, pe lume. Ne oprim și… schimbăm direcția. Ne reorientăm către ceea ce este simplu, la îndemână. Cu speranța că putem iubi pe oricine, oricum, oricând. Dăm tot și, cu toate darurile noastre, nu primim nimic. Cerem apoi parcă din ce în ce mai mult, enervați, frustrați… și tot nimic. Reproșăm că, deși noi iubim, nu suntem iubiți deloc… la schimb. Suferim, ne târâm prin eșec, prin drame, prin dureri, ba poate chiar depresii, fără să înțelegem… de ce. Fără să înțelegem că… frica ne-a dus tocmai către ceea ce noi am încercat să evităm, de la bun început. Către diferențe prea mari, eforturi prea mari…

Iubirea… iubirea este, într-adevăr, de temut. Ea este periculoasă, foarte periculoasă… însă nu pentru cei care o trăiesc, ci pentru societate. Iubirea tulbură societatea. Iubirea tulbură toate regulile astea inventate, de-a lungul timpului, cu scopul de a controla totul. Iubirea zgâlțâie zidurile minciunii. Zgâlțâie… nefericirea din oameni. Și-i face să riposteze, să judece, să arate cu degetul. Pentru că oamenii nefericiți nu acceptă fericirea altora. Ei nu acceptă iubirea altora. Din neputință, din… lipsă de iubire. Lipsă de iubire care pare mai ușor de compensat cu haine de firmă, mașini și case luxoase. Iar societatea asta de astăzi ne-ajută să rămânem așa, pentru că interesul ei este profitul, interesul stă-n bani și putere. Și care-i cel mai mare dușman al acestor interese, dacă nu iubirea?

De ce sunt astăzi magazinele pline? Pentru că sufletele-s goale. De ce tehnologia este astăzi atât de în floare? Pentru că inimile sunt… ofilite.

Dar noi tot nu ne dăm seama. Noi tot nu înțelegem că… în ritmul ăsta, ne golim și mai mult, ne ofilim și mai mult, devenim și mai nefericiți. Nu înțelegem că nu un obiect ne aduce armonie, echilibru și fericire interioară. Nu un obiect ne face frumoși, atrăgători, buni de iubit. Nu un obiect ne face să strălucim din cele mai adânci cotloane ale noastre. Nu. Iubirea face toate astea. Iubirea. Prejudecățile și falsele valori morale sunt doar niște obstacole de trecut pentru noi. Nu-i ușor, nu, dar… merită. Iubirea merită orice luptă, cu noi, cu cei din jur, cu oricine și orice. Iubirea merită tot. Pentru că în ea… stă adevărul existenței noastre…

(Text introductiv al cărții mele M-ai lăsat aici..)

Lasă un răspuns