Al treilea ochi este legătura dintre ceilalţi doi şi Dumnezeu

Avem multe variante pentru al treilea ochi ăsta noi, oamenii. Care huiduie după el, care îl ocoleşte de spaimă, care mai de care. Ba că e ăla cu coarne, ba că-s ăia care au ritualuri dubioase, ba că-i dosul ascuns al bisericii, când, de fapt, e ceva mic şi drăgălaş, ceva ce avem toţi în mijlocul frunţii şi aşteaptă să fie… activat.

Acest “periculos” al treilea ochi este… o cale. O poartă. Momentan încuiată la majoritatea. Este un centru în căpşorul nostru, foarte puternic de altfel, care, dacă este deschis, ne oferă o claritate de nedescris asupra a tot ceea ce înseamnă existenţa. Asupra a tot ceea ce înseamnă percepţia, intuiţia, cunoaşterea, viziunea… abilităţile astea pe care noi le numim superioare. Acest blamat al treilea ochi face nani la unii dintre noi pentru că încă nu am atins nivelul real al integrităţii, al responsabilităţii, al iubirii şi al compasiunii. Face nani, dar până într-o zi. Până în ziua când decidem că ne-am săturat. Că ne-am săturat de falsa evoluţie, că ne-am săturat de manipularea în masă, că ne-am săturat de praf aruncat… în ochi. Până în ziua când decidem să folosim corect energia, mintea, sufletul… şi tot ceea ce mai avem noi.

Din nou. Până în ziua când decidem să folosim corect tot… din nou. Pentru că, odată, obişnuiam să facem asta. Însă calităţile astea ne-au fost şterse. Creierele ne-au fost clătite în clor social şi sufletele târâte prin mocirlă. Suficient de mult cât să uităm tot. Şi s-o luăm de la zero. Să fim luaţi de la zero, de fapt. Cât mai benefic din punct de vedere material cu putinţă. Totul a fost distrus, iar noi am fost lăsaţi într-o stare de comă. Norocul nostru că… ceva în noi a rămas acolo, imposibil de scos, într-o stare latentă. Şi, de o vreme, cevaul ăsta a început să dea semne de viaţă. A început să ne dea semne cum că există şi el pe-acolo pe undeva. Şi noi am început să recepţionăm semnele astea.

Ochişorul ăsta drăgălaş, odată deschis, permite energiei să circule. Cu cât suntem mai integri, mai responsabili, mai iubitori şi mai plini de compasiune, cu atât mai multă energie ne inundă şi ne hrăneşte. Şi totul se simte în frunte. Pe-acolo intră toată treaba, pe-acolo iese. Visele ni se schimbă, capătă însemnătate, evenimentele se schimbă şi ele. Şi oamenii. Şi mediul. Şi viaţa, cu totul. Toate bune devin disponibile şi ceea ce ne ghidează către ele este domnul nostru mişto şi bărbos de la capătul tunelului. Tunel, de data asta, deschis. Şi, cu cât ne-adunăm mai mulţi din acest fel, cu atât mai multă lumină şi energie bună inundă pământul ăsta frumos de-l avem drept casă.

Ce trebuie să ştim, foarte important, este că acest minunat fenomen de deschidere a celui de-al treilea ochi nu ne scuteşte de energia negativă existentă în jur. Din contră. Ne face să o simţim şi mai puternic. Dar doar s-o simţim, nu s-o şi resimţim. Doar s-o simţim cât să ştim că ne cuprinde şi că e cazul să ne scuturăm un pic. Pe măsură ce ne dezvoltăm, devenim mai atenţi, mai sensibili. Dar, în acelaşi timp, şi capabili de a ne proteja mult mai uşor şi mult mai conştient. Apreciem o plimbare în natură altfel, privim altfel o buruiană amărâtă, marea parcă are voce, soarele zâmbet, florile mâini, tablourile mişcări, muzica suflet. Toate-s tot acolo, dar cu o altă însemnătate. Mult mai mare. Până şi noi… suntem tot ăia, dar parcă… nu prea. Parcă acum ne naştem. Atât de uşori şi curaţi ne simţim.

Îngeri, pământ şi lumină. Sus, jos şi noi între. Având siguranţă şi încredere. Şi ajungem astfel să vedem nu doar lumea văzută aşa cum e ea, de fapt, ci şi pe cea nevăzută. Ajungem să vedem… adevărul. Existenţa în sine. Şi soluţii. La orice. Pe care ne-apucăm să le punem şi în practică, nu doar în cuvinte la cafea dimineaţa.

Devenim conştienţi. Înţelegem că noi nu suntem făcuţi să forţăm, ci să îngăduim lucrurilor să fie. Înţelegem că soluţiile nu-s în imaginaţie, ci în realitate. Înţelegem că, pentru a primi informaţii, trebuie să le dăm, mai întâi, voie să se apropie de noi. Înţelegem că… pentru a avea… trebuie să atingem. Să luăm ca atare ce-i de la sine. Să nu ne împotrivim naturalului. Şi să perseverăm.

Când începem să vedem… comportamentul nostru devine un altul decât cel cu care ne-am obişnuit. Simpla trecere pe lângă un om străin pe stradă ne vorbeşte despre întreaga lui viaţă. Un pas făcut într-un loc ne face să simţim tot ce-a trecut pe-acolo. Încetăm să apreciem oamenii şi încercările cu mintea. Şi începem să simţim totul la adevărata valoare. Critica ne iese din practică. La fel şi judecata. Iar viitorul sună altfel. În sfârşit, bine.

La cât mai multe gene fluturânde!

Lasă un răspuns