Adevărul e ceva divin, nu se arată direct… doar se lasă intuit

Mai acum vreo zece ani… mă sună mama. Eu deja mutată de-acasă… ea în vizită la baba noastră, aia de ştiam doar noi că mai ghicea treburi prin cărţi. Mare distracţie şi hăhăială pe capul lor.

– Hai să-ţi zic! Sunt la babă şi-am zis să-ţi dăm şi ţie în cărţi… Să nu ne înjuri…! Dacă te-ntrebam înainte, ai fi zis “Nu!”.

‘ai, să-mi trag palme… Eu, ştiindu-mă cu toate ale mele pe cap, fiind şi un tăuroi nebun care nu suporta surprizele şi situaţiile pe nepusă masă… am transpirat instant. Într-o fracţiune de secundă, m-am gândit la toţi din cauza cărora sufeream, la toate care mă îngrijorau, m-am bucurat şi m-am speriat, în acelaşi timp, de câte aş putea afla. După câteva secunde de-astea tensionate… am coborât din nori şi am zis să mă liniştesc un pic, că poate o fi vrăjeală. Aşa că iau loc şi trec pe modul caterincă.

– Hai să v-aud cât de bine vă pricepeţi voi la de-astea!

Începe mama să-mi înşiruie nişte treburi, pe sistemul “telefonul fără fir”, că o auzeam şi pe babă bolborosind în fundal. Una citea în cărţi, alta reproducea ce auzea. Ia, fato, şoc acum… că ăla de roşu face aia, că ăla de verde face aia, că ăla brunet nu face nimic. Că n-am bani, că i-am făcut acolo, dar i-am pierdut, ca proasta, dincolo, că examene ioc, certuri, schimbări de case, bârfe, frustrări, toate descrise la milimetru, cu punct şi virgulă. Problema nu era asta, problema era că, la cât de aproape de realitate sunau titlurile capitolelor vieţii mele de-atunci, mă îngrozea gândul că, dacă începea baba să spună şi din conţinut, le auzea şi mama, cu care nu prea simţeam eu nevoia să le împărtăşesc, sincer. Doar că… ce nu ştiam eu încă era că… cine-i mai bătrân e şi mai şmecher, de cele mai multe ori. Şi baba mea dilie n-a zis tot. A zis doar aşa, de ochii soacrei, cât să mă prindă şi s-o sun eu după să o întreb mai multe. O cunoştea şi pe mama încă de prin tinereţile ei… şi pe mine încă de prin burta maică-mii. Ştia cu cine şi de ce are de-a face.

Intuiţia m-a dus bine. Şi de data aia. Am lăsat-o aşa cum a picat pe moment şi, a doua zi, am sunat baba. Mi-a răspuns la telefon râzând.

-Hai, fata mea, acum să vorbim pe de-a dreptul, ca oamenii mari.

Şi-a început. Aia, aia, ăla, aia. Ascultam mută. Nu mai ştiam să mai vorbesc. Tocmai eu… aia guralivă de care n-avea nimeni loc.

După ceva vreme, mă învăţasem. Aveam o problemă? O descoseam împreună. Mă certam cu vreun nebun sau intram în vreo situaţie aiurică? Aflam împreună cum să mă desprind de-acolo. Mă enerva realitatea? Ei bine, la asta… întorceam spatele cărţilor şi nu le dădeam dreptate. Ziceam că-s eu mai deşteaptă decât ele. Eu şi ăia de cred în horoscop doar când le zice de bine. Am ţinut-o aşa ani de zile. Ani în care, pe lângă asta cu ghiceala, le-am testat pe toate cele. Vrute şi nevrute. Bune şi rele. Ani în care am luat pauză de la unele că le-aveam pe altele, ani în care am făcut schimb între ele de zeci de ori, ani în care credinţele mele s-au sucit şi s-au învârtit pe toate părţile, ani în care Dumnezeu a fost primit şi dat afară de nenumărate ori de la mine din suflet, ani în care chiar eu pe mine m-am primit şi m-am dat afară de nenumărate ori. Ani şi ani. Plini de furtuni de toate felurile, unele încheiate cu mult noroi, altele cu curcubeie.

În cărţile astea, dincolo de toate tâmpite din scenă… undeva în culise… apărea ceva frumos. O viaţă frumoasă. O variantă mişto de-a mea. Care putea fi doar dacă depăşeam eu nişte obstacole. Ale naibii obstacole… m-au albit de tânără. Am păr alb acum mai mult decât are baba mea. Obstacolele astea erau lecţiile mele. Oh, şi ce lecţii. Şi stau acum şi mă întreb cum oare le-aş fi aflat eu, dacă nu mi le-ar fi întins cineva astfel pe masă? Cum aş fi ştiut eu că zidurile alea de care mă loveam, în mod repetat, exact ca un robot cu telecomandă, puteau fi dărâmate, dacă puneam un pic osul la treabă pentru asta? Nu ştiu acum să zic. N-aş şti să ofer altă variantă a posibilităţilor mele. Poate doar una sumbră.

Cărţile astea, în aparenţă doar nişte cartoane colorate… au luminat în mine câteva momente de beznă totală. Momente esenţiale. Critice chiar. Cărţile astea m-au condus către probleme care zăceau de multă vreme în mine şi m-au ajutat să aflu cum să le rezolv. Mi-au indicat grenadele ascunse în calea mea şi m-au învăţat să le dezamorsez. Ştiu că mulţi, din pricina greşitei tradiţii impuse, le numesc necurate. Dar, dacă ceva necurat face din oameni ceea ce cărţile astea au făcut din viaţa mea… înseamnă că noţiunea de ‘necurat’ cere să-şi modifice înţelesul.

Acum puţin timp, când m-am simţit suficient de pregătită, am luat un pachet de cărţi pe care-l mai foloseam, acum câţiva ani, la poker cu prietenii şi l-am studiat un pic. Mi-am cerut baba de mentor. A acceptat. Am zis că… ar fi păcat de curentul de energii pe care-l dirijez zilnic prin căpşorul meu, dacă nu l-aş pune la treabă şi pe partea asta. Măcar de distracţie, la câte-o cafea… în loc de poker. Şi… apropo de cafea… curând mă bag şi acolo. O intuiţie am. Şi-o viaţă. Vreau să cunosc tot şi să folosesc tot pentru a descoperi răul şi pentru a-l înlocui cu bine.

Lasă un răspuns