Actori suntem pe scenă, nu în viața de zi cu zi

Vreau să zic cu asta că mai bine cu singurătatea decât cu un om pe care nu-l iubim cu adevărat. Pentru că, dacă nu iubim cu adevărat, pierdem timp. Timp important. Ținem pe drumul rătăcirii cel puțin patru suflete. Care, la rândul lor, din pricina deciziilor de despărțire amânate din scuze peste scuze, țin alte și alte suflete pe drumul rătăcirii. Dacă eu nu mă despart de cel pe care nu-l iubesc, cel pe care l-aș putea iubi așteaptă mult și bine, cea pe care ar putea-o iubi ăl’ pe care nu-l iubesc eu, dar de care țin cu dinții, așteaptă și aia mult și bine și tot așa, din mână în mână, până la ultimul nefericit de pe pământ.

Da, ne prefacem noi în public că suntem afectuoși, că nu mai putem de dragul ăluia de-l ținem de mână, că ce Cuplul Anului suntem, dar când, vorba aia, ne luăm o cameră, fiecare stă în colțul lui, cu treaba lui, cu gândurile lui, cu visele lui, cu… viața lui. Una afișăm de partea exterioară a barierei, alta de aia interioară. Pe stradă mergem împreună, în casă mergem separat. De ascultat ofurile ni le ascultă, mai degrabă, un străin, decât ‘străinul’ ăla de la noi din casă. Scuzele, mai degrabă, le-am cere unuia pe care-l înghiontim din greșeală într-un magazin de pâine, decât ‘sacului de “box”’ din casă. Empatie, mai degrabă, resimțim când vine vorba de-un câine maidanez amărât, decât când vine vorba de așa zisul partener de viață.

Când doar ne prefacem că iubim, nu ne asumăm responsabilitatea asupra părții noastre de relație. Nu ne pasă de comportamentul pe care-l avem în viața la comun, nu ne preocupăm de partea cealaltă, care vezi, Doamne, ne completează. Nu suntem acolo prezenți cu adevărat. Nici sex nu ne vine să facem… Da, extravaganța într-ale iubirii urlă din noi în societate, dar asta se întâmplă doar pentru a compensa goliciunea, absența dintre pereții casei.

Iubirea nu dispare după trei ani, zic mereu. Și nici nu se tranformă în respect. Iubirea vine la pachet cu respectul, sunt ca frații. Nu se înlocuiesc nicicum. Iubirea nu se apreciază în și prin cuvinte, ci în și prin fapte. O mulțime de fapte, mai mici, mai mari… Nicidecum în și prin cuvinte, indiferent că-s dintre cele mai pompoase și dulci. Eu, una, vomit de la prea mult dulce de-ăsta, sincer…

Eu, una, cred în conexiunile alea autentice. Credeam încă dinainte să fi început să le și trăiesc pe pielea mea. De fapt, să le conștientizez, că de trăit le trăim toți dintotdeauna, sub o formă sau alta. Eu, una, cred în coincidențele alea de te lasă mut, mama lor de coincidențe! Cred în întâlnirea aia dintre două flăcări aprinse din același scăpărici. Cred în sinceritatea și, mai ales, în curajul de a ne arăta noi, așa cum suntem în realitate. În curajul de a ne testa relațiile. Ia să vedem, eu asta sunt, tu ăsta ești. Ne digerăm o’ ba? Că, dacă nu ne digerăm, înseamnă că trebuie să-i dăm bătaie înainte, fiecare pe drumul lui, nu? Nu să răbdăm împreună prăjeli toxice de dragul… nu știu a ce.

Circulă pe internet zilele astea o treabă… <“Ce va zice lumea?” – întrebarea care a distrus o mulțime de vise.>… Cam așa și noi. Ce va zice lumea, dacă-l părăsim pe Xulică? Ce va zice mama? Ce va zice copilul? Ce zic veciiiniiii?! “Ia uite nenorocita! Și-a lăsat bărbatul pentru altul!”…

Dar noi?! Ce ne zicem, în gând, seara la culcare? “Iar începe să sforăie porcul ăsta de nu pot dormi toată noaptea…”. Pe când, dacă l-am iubi pe “porcul” ăla, i-am iubi și sforăitul. Și, dacă totuși ne-ar deranja ceva la celălalt, am fi determinați de iubirea aia de-o simțim să căutăm soluții fel de fel prin care… porcul nostru să nu mai sforăie. Să respire și el bine noaptea, să se odihnească, să ne odihnim amândoi, să ne trezim a doua zi bine ca să putem face lucruri minunate împreună.

Aia e iubire, nu alta!

Cred în transparență, în curajul de a ne afișa și vulnerabili cum, de altfel, suntem, nu doar cu zidurile sus. Cred în relația aia clocitoare, care este un ansamblu amănunțit de piese și căldură, din care ies puiuți și treburi frumoase.

Cred în cea mai bună versiune a omului. Cred în îmbrățișări sincere. În pupături din suflet. Cred în ‘acasă’ și în sexul de dimineață. Cred în explozia aia de sentimente care ne fac să ne vină să ne călărim omul cu pupat și iubit, chiar și când febra ne-ar ține la pat, chiar și când abia mai putem de cald și transpirație în toiul verii, chiar și când ne vine să urlăm de durere de mâini de la ger în toiul iernii.

Cred în iubire ca medicament.

Cred în iubire și-atât… Pentru că iubirea nu moare pentru nimeni, pentru nimic și niciodată…!

Lasă un răspuns