A zis cineva că lumina nu doare?!

– Cum ai defini, pe scurt, lumea în care trăim?
– Ştii ‘Super Mario’? L-am jucat cred că mulţi când eram copii. Jocul ăla în care săream cu capu-n cărămizi ca să obţinem vieţi sub formă de ciuperci. Jocul ăla în care, dacă nu eram atenţi să dăm cum trebuie în cărămizile alea şi o scrânteam, nu mai primeam ciupercă mare, primeam ciupercă mică. Sau, mai rău… o pierdeam de tot în prăpastie. Şi, uneori, cădeam şi noi după ea. Şi-o luam de la capăt. O nouă şansă… Jocul ăla în care ne luptam cu nişte unii care aruncau cu foc înspre noi. Şi cu un balaur nenorocit la sfârşit… care ţinea prizonieră o prinţesă. La care nici nu mai ţin minte dacă am ajuns vreodată, sincer. Jocul ăla cu melodia aia veselă care, la sfârşit, devenea sinistră. Îmi sună şi acum în minte… Ştii jocul?
– Da!
– Înmulţeşte-l cu cel mai mare număr format din multe, multe cifre şi-ţi va da imaginea lumii în care trăim. Toţi suntem câte un Super Mario şi avem de salvat câte o prinţesă… trecând prin nişte încercări şi probe de foc. Azi trecem un nivel. Mâine murim în al doilea. Poimâine ştim de ce am murit în al doilea şi, după ce o luăm de la început, facem lucrurile diferit, în aşa fel încât să trecem cu bine şi de ăla. Şi tot aşa.

Cam aşa văd eu lumea. Cam asta observ că suntem. Ne naştem azi, ne ardem mâine, poimâine suflăm, săptămâna viitoare picăm în hău, apoi o luăm de la capăt. Ne naştem iar. Mâine nu ne mai ardem tot acolo. Ne ardem poimâine mai tare în altă parte. Anul viitor ne oprim într-un hop. De la capăt. Tot aşa. Şi, pe măsură ce învăţăm lucruri, vin altele. Mai grele. Niciodată mai uşoare. Întotdeauna mai grele. Pentru că noi suntem mai buni. Şi pentru că ştim cum să le facem faţă. Şi dacă nu ştim… învăţăm. Şi apoi vine altceva şi mai greu. Şi mai greu. Şi mai greu… dar din ce în ce mai puţin dureros. Cu din ce în ce mai puţină dramă. Cu din ce în ce mai multă încredere. Cu din ce în ce mai mult curaj. Cu din ce în ce mai multă claritate. Şi mai multă iubire. Mai multă lumină. Din ce în ce mai… aproape de Dumnezeu. Şi de sufletul nostru. De împlinirea menirii noastre…

De multe ori aud “Aaa, păi pentru tine ce bine-o fi… să le ştii pe toate, să le înţelegi pe toate, gata, acum ai viaţă uşoară, nu ca alţii.”. Eh… tare mi-e că sunt nevoită să spun că e tocmai invers. Pentru că vin puzzle-uri mai grele. Vin oameni mai complicaţi. Vin chei mai greu de găsit. Vin atribuţii mai mari. Responsabilităţi mai stufoase. Dar vin astfel pentru că astfel sunt pe măsura puterilor mele.

Întotdeauna primim doar ce putem duce. Important este să decidem să ducem. Creşterea puterii este întotdeauna direct proporţională cu cea a dificultăţii întâmpinate. Nu invers. Viaţa nu devine mai uşoară odată ce ne trezim. Devine mai grea. Dar mai frumoasă. De nedescris, atât de frumoasă. Totul devine clar şi sincer. Şi, deşi greul e într-adevăr greu, ştim tot ce avem de făcut, ce unealtă de unde s-o luăm, care om unde să-l punem în viaţa noastră, în ce ordine să ducem acţiunile la capătul lor. Ştim tot. Şi, pe cât de grele devin toate, pe atât de uşor sunt de rezolvat. Capcanele nu mai sunt capcane, devin provocări. Minciuna nu mai e înşelătoare, devine criteriu de selecţie. Fuga nu mai e o necesitate, devine o opţiune. Pe care n-o vom mai alege niciodată. Pentru că responsabilitatea pune stăpânire pe noi şi nu ne mai lasă să fugim. Nu ne mai sperie ce e în faţă. Pentru că ştim clar ce avem de făcut… şi cum. Şi… ce încă nu cunoaştem, ştim că vom cunoaşte. Pentru că devenim curaţi şi cinstiţi. Şi, ar zice unii, seci. Dar doar pentru că nu ne mai adâncim în drame, pentru că nu mai compătimim omul apt de muncă, dar cerşetor pe stradă, pentru că nu mai vrem să salvăm toată lumea de unii singuri… fără să facem, de fapt, nimic. Pentru că preferăm să facem cât ne ţine pătrăţica, dar cu toată puterea înainte, urmărind în schimb a ne uni om trezit cu om trezit pentru a uni şi pătrăţică cu pătrăţică… până acoperim împreună lumea.

Este nevoie de discernământ ca să mergem pe drumul adevărului şi-al libertăţii. Şi de curaj. Este nevoie de mult curaj. Pentru că, odată ce trecem de unii ăia care aruncă cu foc înspre noi, ajungem la nişte unii mai mari şi mai fioroşi. Şi după aia… ei bine, după aia ajungem la balaurul urât şi cel mai greu de înlăturat. Doar că… trebuie să conştientizăm că dincolo… ne-aşteaptă un palat mare, luminos şi frumos. Cu o prinţesă în el… împlinirea sufletului nostru.

Lasă un răspuns